luni, 27 decembrie 2010

Gîndul de luni

Azi e una din acele zile... Nu, nu ACELE zile, ci una în care am tot felul de revelaţii şi perle de înţelepciune pentru folosul şi binele umanităţii, pentru că, hey... sunt  o clarvăzătoare şi-o minte luminată fără de care lumea ar fi mult mai săracă.

Să vă zic... Am observat că pe zi ce trece devenim tot mai neajutoraţi şi trebuie să fin învăţaţi de tot felul de experţi, cercetători, vizionari, extratereştri, reviste şi tv cum şi ce trebuie să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ba chiar şi cu cine şi cum să ne-o tragem. Asta n-ar fi neapărat ceva rău, pentru că şi oamenii ăia care cerceteză, scriu la reviste trebuie să mănînce o pîine şi de ce-ar trudi pe şantier pentru ea, cînd găsesc un public însetat de sfaturi de genul "cum să cucereşti bărbatul viselor tale", "cum să-ţi dai seama că iubita te înşeală" şi "10 ponturi pentru menţinea pasiunii în căsnicie"...

Trecînd peste probabila experienţă a sfătuitorilor, stai şi te-ntrebi: wtf? Ce-am devenit oare? Nişte păpuşele ce-şi ţin capetele pe umeri doar să nu le plouă-n gît? Unde ne sunt instinctele care ne-au condus existenţa pînă în momentul în care ne-am obişnuit să ni se dea totul gata mestecat, un fel de preludiu la ceea ce mi se pare absolut previzibil : "taci şi-nghite".

Ca să fiu mai explicită... de multă vreme am scuturat de pe mine aproape toate stereotipiile şi aşa zisele principii. Am aruncat cît colo maximele şi cugetările altora, criticile, aprecierile, morala ţinută cu degetul aţintit spre nasul meu şi-am ales să fiu liberă pe cît se poate pe interior, că pe dinafară nu e posibil, dat fiind că nu trăiesc în pădure.

Am observat totuşi că mi-au mai rămas nişte firimituri pe guler, cam în spatele cerebelului cînd decretez: sunt aşa şi pe dincolo... În realitate, sunt aşa şi pe dincolo în anumite împrejurări şi cu anumiţi oameni, dar nu pot generaliza pentru simplul motiv că nu sunt la fel de aşa şi pe dincolo în alte împrejurări şi cu alţi oameni.

Semnalul de alarmă s-a tras în momentul în care am spus că sunt instinctivă şi m-am simţit ca o tradătoare faţă de mine fireşte, pentru că aproape am uitat de cel mai bun şi sincer prieten pe care l-am avut şi-mi va rămîne alături pentru totdeauna... instinctul.

El este personificat în entităţile din poveştile copilăriei cu tot felul de nume: vrăjitoare, zînă, voci interioare. Instinctul m-a prevenit, m-a ocrotit şi m-a salvat toată viaţa şi nu mi-a cerut nimic în schimb. Eu l-am clamat cu voce tare, dar deseori l-am ignorat şi-am zis că-s înţeleaptă dacă răsucesc o idee pe toate părţile.

Ne lăsăm inoculaţi cu idei care nu ne aparţin şi nu ni se potrivesc, cu sfaturi imbecile şi de cele mai multe ori inutile, ne lăsăm copleşiţi de adevărurile altora pentru că sună frumos şi adînc, chiar dacă lor le-au venit stînd pe budă, sau morţi de beţi într-o cîrciumă.

Ne împiedicăm în tradiţii şi credinţe ridicole, mîncăm peşte de Revelion ca să avem bani, nu mîncam pasăre ca să nu rispim, ne facem cruce să nu ne bată dumnezeu.

Numărăm caloriile, gudronul din ţigări şi murim călcaţi de tren. Citim reviste colorate şi scumpe ca să aflăm că putem purta mai mult de trei culori la o ţinută şi că nu se mai poartă mov.

Ne aliniem anonimi şi docili în faţa noilor zei, sorbindu-le fiecare sfat de teama că altfel nu ne găsim locul pe lumea asta si uităm esenţialul şi anume că, nu suntem chiar aşa de diferiţi de animale pe cît ne place nouă să credem. Doar mai ipocriţi.

Din ipocrizie şi comoditate ne ignorăm dorinţele, trupul şi mintea şi ne acoperim laşitatea cu toate zorzoanele pe care alţii le pun pe noi, cu consimţămîntul nostru entuziast.

Într-un final,  ne vom trezi în faţa inevitabilului bilanţ şi vom constata trişti o sumă de eşecuri şi renunţări, toate în numele unor principii, dogme cu care n-am avut niciodată nimic în comun. Şi cu vina de a ne fi ignorat instinctul.

10 comentarii:

  1. Poate mă înșel, dar din câte am studiat la biologie doar animalele posedă instincte. Rezultă deci că instinctul nu este prieten cu tine.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Anonim te inseli!
    oamenii e si ei animale ca doar no fi plante :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Eh, eu ii zic: unde ma duce nasul Daca imi iroase bine treaba imi var si eu botul sa vad ce iese :D Instinctul este, poate, cel mai fidel prieten de care tre sa avem grija. Se ascunde undeva, prin spatele experientei de viata si nu e mereu evident. Am dreptate au ba?

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim nr.1, pe ce planetă s-a predat aşa ceva la biologie?

    RăspundețiȘtergere
  5. Anonim nr2, clar nu suntem plante, ci două animale care-s de-acord :D

    RăspundețiȘtergere
  6. Manuel, dreptate a handrid părsent!

    RăspundețiȘtergere
  7. Gandul tau de luni, e genial. Ma las bucuros "inoculat" cu astfel de idei care nu-mi apartin dar pe care le-am gandit mereu, poate nu in asa multe cuvinte. Ma las coplesit de adevarurile tale pentru ca suna frumos şi adinc...sper ca nu ti-au venit pe buda...

    RăspundețiȘtergere
  8. Cisnadianul ;))) jur ca nu eram pe buda!

    RăspundețiȘtergere
  9. Lucru' dracu' instinctul ăsta.
    Mie-mi spune, printre altele, că trebuia să fi murit deja.

    Nu-s genul care să se tot ducă, deci am rămas și - deci - l-am ignorat. Și cred că am ajuns unde voia tot el: indiferent ce fac, mă simt în plus.
    Și dacă nu fac nimic, tot în plus mă simt.

    Și naiba să mă ia dacă știu cum să ies din stare. E o premieră pentru mine - să nu văd o cale de ieșire.

    Dar ține de doi ani și am ajuns la limita răbdării.

    WTF?!, sau, mai bine, CPLM.

    RăspundețiȘtergere
  10. cam tot doi ani m-a tinut si pe mine... Nici acum n-am scapat de tot, dar simt ca-s pe calea cea buna, dar cat am mai mulcit cu mine, Vladoots, n-ai tu idee.

    RăspundețiȘtergere