joi, 11 noiembrie 2010

Trista şi scurta existenţă a domnului Nelu

Domnu' Nelu se făcuse remarcat ca mulţi alţii ce escaladaseră primăria în 22 decembrie şi-şi făcuseră loc în balcon lîngă personalităţi locale, o cucoană îmbrăcată în haină de blană din vulpe argintie, un ţigan în cămaşă albastră ca aia de şcoală ce-şi rotea ochiocii galbeni peste mulţime simţindu-se mai erou ca Rambo, vreo doi actori mai cunoscuţi, unul pentru că era directorul teatrului şi celălalt pentru că era tînăr şi frumos, proaspăt venit în oraş şi rîvnit de muieretul local.

Domnu' Nelu dăduse din coate şi se zbătu să ajungă în prim plan, unde fu repede prezentat după o scurtă şuşoteală la ureche, drept aspru opozant al regimului şi implicit, dizident. După o scurtă dar intensă luptă cu ţiganul furios pentru microfon, Nelu povesti în amănunt în ce constau faptele lui de vitejie, susţinînd că împînzise oraşul cu manifeste, manifeste pe care nu părea să le fi văzut cineva, dar în zilele acelea cînd toată suflarea era animată doar de sentimente nobile, îşi primi porţia de urale, aplauze şi binemeritată glorie.

După ce efervescenţa revoluţionară se mai domoli, domnul Nelu se lipi de alţi cîţiva disidenţi prin cîrciumile oraşului şi înfiinţară primul ziar LIBER din Oradea, o fiţuică cu de toate: de la poezii puerile şi sforăitoare, la ştiri de maximă importanţă. Cu toate că Nelu, ocupat fiind cu disidenţa şi neapucînd să-şi înceapă măcar seralul, era un poet de-o fineţe nemaiînîlnită şi fiecare poem al lui era publicat pe prima şi singura pagină a fiţuicii: "Cînd decembrie-a venit, noi toţi care am murit, la primărie am sosit, visul l-am îndeplinit".

Locul preferat  era restaurantul Select unde lîngă o vodcă, Nelu era întotdeauna atins de inspiraţia aproape divină şi cu pixul ce-l primise de la ajutoare, scria pe şerveţele, hîrtie igienică sau pe nota de plată, versuri nemuritoare.
Era mereu însoţit de întreaga redacţie formată din  nişte pierde vară de-ai lui, cu bărbi unsuroase pline de firimituri, feţe buhăite de nopţile petrecute în chinurile creaţiei lîngă sticlele de vodcă.

După o vreme, orădenii se dovediră a fi mai nerecunoscători de cum s-ar fi aşteptat Nelu şi redacţia lui ofilită prematur şi n-au mai cumpărat fiţuica. Încet şi nedrept, Nelu s-a scufundat în uitare cu toate strădaniile de a se menţine în centrul atenţiei, mutîndu-se la prima televiziune liberă din oraş, unde în fiecare seară făcea un talk show de unul singur, sau cu patronul stabilimentului, atunci cînd acesta era cît de cît treaz. Nu neg că uneori păreau amîndoi la fel de beţi şi totuşi... simţul datoriei faţă de concetăţenii lor era mai presus de păcatele lumeşti, iar părerile lor bazate pe zvonurile ce circulau liber prin oraş, erau de o reală importanţă. Curînd şi televiziunea rămăsese fără bani de emisie, ba chiar şi fără cearceaful albastru mototolit ce ţinea loc de decor, iar domnul Nelu mai primi astfel o palmă absolut nemeritată de la nedreapta viaţă.

A mai încercat pe la radio, dar cum acolo trecuseră de faza "angajăm orice ratat cu gura mare", se mulţumi să treacă zilnic prin Select, în căutare de miloşi care să-i ofere o vodcă şi-o ţigară. Cam prin această perioadă se specializă totuşi în ceva, conform ideii că orice ţi se întîmplă în viaţă îţi foloseşte la ceva, aşa că-şi folosi înclinaţiile şi talentul nativ şi deveni expert în cerşit de ţigări.

Metoda era simplă: ieşea dimineaţa pe aleea care ducea la piaţa din Rogerius şi se prefăcea că aşteaptă pe cineva; se uita des la ceas, bîţîia de nerăbdare, scruta zările şi-şi sugea inciudat măselele pînă întîlnea vreun cunoscut spre care mergea bucuros să-i strîngă mîna, ca norocosul să fie nevoit să se oprească şi să întrebe din politeţe cam ce mai face domnul Nelu, care abia aştepta să-şi verse amarul:
- Uite mă, aştept pe cutare că i-am împrumutat nişte bani şi mi-a promis că vine să mi-i aducă... Vezi tu, eu dau bani că-s domn, dar văd că ăsta-mi trage ţeapă. Nu bine zice vorba aia "facerea de bine, futere de mamă"? Lasă, nu-i bai, poate aşa mă învăţ şi eu minte să nu mai dau ca prostu'.
Băga o figură îndurerată de nimicnicia oamenilor şi ca din senin zicea:
- Auzi, dă şi mie o ţigară că n-am curaj să mă mişc de-aici, că ştii cum e... la norocul meu, apare fix după ce plec .
Îşi căpăta ţigara, mai stătea pînă ajungea la trei, după care se ducea mulţumit acasă să stoarcă ce-i mai rămăsese, dacă-i rămăsese oarece vodcă prin sticle.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

Probabil că nu durase mult această perioadă de prosperitate, pentru că-n oraşul ăsta n-ai nevoie nici de televiziune, nici de ziare ca să afli orice despre oricine, aşa că pentru a nu ştiu cîta oară se lovi domnul Nelu de nimicnicia cu care era contemporan, constatînd că multă lume se-ntorcea brusc din direcţia de mers cînd dădea ochii cu el.

O vreme, trăi în negare, fiind incapabil să cuprindă în mintea lui de poet şi sufletul său larg atîta răutate. Resemnarea veni o dată cu ciroza şi implicit cu momentul în care spiritul său urcă la ceruri, sau coborî în iad, ca ultimă răzbunare a unei divinităţi ce nu-i apreciase corect sublimul existenţei.

L-a înhumat primăria pe aleea vagabonzilor, palidă răsplată a comunităţii ce nu avusese grijă să-l adore cît a fost în viaţă. Probabil că acum ne priveşte dojenitor şi ne bate obrazul, sau poate ne-a iertat, dar asta n-o vom afla niciodată.

4 comentarii:

  1. Azi am descoperit blogul tau si marturisesc ca il gasesc fermecator. Felicitari! Manioc

    RăspundețiȘtergere
  2. @Manioc, asta nu poate decît să mă bucure. Fii binevenit :)

    RăspundețiȘtergere
  3. De unde-am tras concluzia că nu toţi ăştia cu numele de Nelu care-au apărut după revoluţie au avut noroc...

    RăspundețiȘtergere
  4. @georgiana, numa' ăia mai bătrîni şi mai experimentaţi :D

    RăspundețiȘtergere