marți, 2 noiembrie 2010

Aurelia

Aurelia devenise cunoscută în cartier de mică, datorită obiceiului de a "împrumuta" diverse obiecte de prin casele unde umbla. Nu-şi cruţa nici prietenele care, după ce se obişnuiseră cu acest nărav, ştiau unde să meargă să-şi recupereze lucrurile. Pe Aurelia o tenta în primul rînd, orice era colorat şi sclipicios, dar şi lucruri care ei îi lipseau şi şi le dorea foarte mult.

Totuşi, cînd fură chiloţii Corinei de pe sfoara din balcon, se înţelese că năravul ei căpătase o formă cel puţin ciudată. Desigur, faptul că nu prea existau bikini la vremea aceea, era o scuză, oarecum. Dar de aici pînă la a fura chiloţi folosiţi, chiar dacă de cea mai bună prietenă a ta, e un drum lung de parcurs.

Cu toate acestea, Aurelia era un suflet sensibil, o poetă visătoare şi talentată. Avea şi ea ca toate fetele un oracol şi un caiet de poezii pe care nu-l arăta decît persoanelor care meritau această încredere şi mai ales, celor care nu deosebeau nişte versuri puerile de adolecentă, de opera lui Eminescu regăsită caligrafiată frumos printre floricele, inimioare şi răţuşte pe lac, în caietul de "creaţii al Aureliei". Îşi însuşise creaţia marelui poet, la fel de firesc ca şi chiloţii Corinei... Ea nu-şi făcea absolut nici o mustrare de conştiinţă, pentru simplul motiv că nu avea aşa ceva. Nu avea regrete, nu se ruşina, nu se indigna dacă era prinsă, ci reacţiona surprinzător, zîmbind şi schimbînd subiectul, atitudine la care nu se aştepta nimeni şi ţinea întotdeauna.

După ce crescuse şi se-ndrăgostise, continuă din inerţie să fure iubiţii altora, bani, foarfeci de manichiură, pile de unghii, lacuri, brăţări, lănţişăare şi inele. Şi cu toate că era atît de ocupată, îşi făcea întotdeauna timp să ţeasă asemeni unui păianjen uriaş, o plasă de minciuni care cuprindea toţi prietenii, vecinii şi neamurile.

Avea un dar deosebit de a plimba tot soiul de bîrfe şi minciuni, lua de ici şi ducea dincolo: a zis cutare că eşti aşa şi pe dincolo, dar să nu-i zici că de la mine ştii. Lumea se obişnui cu greu şi cu apucăturile ei de a urzi, a face şi desface, aşa că Aurelia se văzu nevoită să inventeze ceva nou şi cum nimic nu părea mai grav şi mai interesant decît un cancer, şi-l inventă pe loc.

Dintr-o dată, un val de simpatie, iertare şi iubire o împresură din toate părţile. Abilă, sugerase tuturor să nu pomenească părinţilor ei absolut nici un cuvînt despre cumplita boală ce o măcina, pentru că, cu siguranţă vestea i-ar fi ucis. Reuşi să întindă povestea mai mult de şase luni, iar de fiecare dată cînd cineva avea îndoieli, Aureliei i se făcea brusc foarte rău: dădea ochii peste cap, se-nmuia după ce se asigura că o face în direcţia unde era cineva pregătit s-o prindă, simula cîte-un leşin, pentru revenirea în centrul atenţiei. Toată lumea se cam aştepta să moară la un moment dat, mai ales că ea sugera că se apropie de finalul unei vieţi scurte dar plină de aventură, suspans şi trăiri intense.

Cînd pînă şi ea-şi dădu seama că întrecuse măsura era deja prea tîrziu, dar găsi pe loc şi minciuna care s-o salveze: medicii îi puseseră un diagnostic greşit, mama lor de incompetenţi!

Evident, ea trăieşte şi azi... Mai grasă, mai nepieptănată, înglodată-n datorii ca-ntotdeauna, la fel de mincinoasă şi stă cu unul care are ca ocupaţie dac-o întrebi, o chestie interesantă: a fost în Spania.
Şi uite-aşa, o călătorie în Spania, devine o meserie şi implicit o brăţară de aur la mîna delicată şi iute a Aureliei.

4 comentarii:

  1. Bestial !!!! Absolut. Atit de real incit ma astept ca in drum spre casa, pe undeva pe drum, sa o intilnesc pe Aurelia.

    RăspundețiȘtergere
  2. @Marius, roagă-te să n-o întîlneşti în ziua de salariu :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Cred că fiecare cunoaştem câte o persoană de asta .. uneori nu-i femeie, uneori nu-i aşa de grav, dar sigur-sigur există câte un exemplar pe fiecare stradă. Sau fie, în fiecare cartier.

    RăspundețiȘtergere
  4. @dAlmon, chiar m-am mirat cînd m-a întrebat cineva azi de unde-i scot. Pentru că da, ei sunt peste tot, trebuie doar să-i observi :)

    RăspundețiȘtergere