duminică, 3 octombrie 2010

O postare mai veche de pe fostul blog

Nu fac nici un secret, urăsc filmele româneşti post revoluţionare, indiferent câte premii ar lua p-afară. Le găsesc deprimante, obositoare, snoabe şi plictisitoare.
Aseară, premiera la HBO: Cea mai fericită fată din lume, începe cu imaginea unei fete dolofane, întinsă pe bancheta din spate a unei Dacii combi roşie, imagine care rămâne preţ de câteva minute în care fata nu face nimic, doar stă. La volan, tatăl în maiou, iar în dreapta mama fetei. Camera se mută in spate, se vede şoseaua şi maşini noi depăşind, iar eu răsuflu uşurată că nu e un film despre Epoca de Aur, care să ne reamintească tuturor cât de imbecili, umili, căcăcioşi şi laşi am fost 40 de ani.
Mă irită că drumul se parcurge în timp real, adică sunt filmaţi pe parcursul a vreo 2 km, dupa care opresc la o benzinărie. Tăcute, mama şi fiica intră în budă şi-şi schimbă hainele de drum, în fustă si bluză fata şi taior deux pieces, mama. Şi această operaţiune, e la fel fimată, în timp real: dat jos haine de drum, îmbrăcat haine de duminica. Ies afară, mama scoate un umeraş cu o camaşă albă care călătorise atârnată de mânerul din spate, tatăl se spreiază la subraţ peste transpiraţie se-nţelege, ia cămaşa, cravata şi pornesc iar. Vad numarul maşinii, e de Hunedoara; îmi imaginez cum poate să pută sprayul ăla la subsioara nespălată din Hunedoara.Totuşi, găsesc iar că gestul e tipic românesc, tipic celor care conduc în maiou, care intră în supermarket la bustul gol şi-n şlapi.
În sfâşit, familia intră în capitală, vor să parcheze undeva, dar un agent îi pune să ocolească clădirea, se mai târâie prin trafic, claxoane: Lasă-mă să ies şi eu. Parchează, coboară, vreau să schimb canalul, dar ceva mă ţine: intenţionez să scriu despre asta, iar dacă nu mă uit, o să pot scrie doar cât de tare m-am plictisit până acum. Ajung lângă nişte oameni care filmează un strâmb care zice: Sunt din Călăraşi, stau lângă această maşină pe care a câştigat-o: SUBSEMNATUL, adică el, strâmbul.
Mama işi împinge fata de la spate, o prezintă unuia din echipa de filmare: ea e Frăţilă Delia din Gioagiu Băi. Omul ia fata şi o duce într-o rulotă, unde pe o canapea moţăie o grasă: hai fă fata asta, zice omul şi iese. Grasa se uită la fată şi decide să o spele pe cap în chiuveta minusculă, sub un duş care abia curge. Intră şi mama fetei: s-a spălat azi dimineaţă şi am şi aranjat-o eu la păr. Fata are parul cam până la umeri şi mă-sa ii umflase părul cu peria. Grasa o spală totuşi, o piaptănă tinereşte şi-o conduce afară, unde o trimite iar la echipa de filmare. De-acolo o ia iar tipul ce părea să fie şeful şi-o bagă in altă rulotă, cică la machiaj. Vine şi mă-sa.
Încep să se certe, deduc că părinţii vor să vândă maşina fetii, maşină câştigată la o promoţie la suc, cu trei etichete trimise. Fata nu vrea, mama insistă cum că ar fi discutat şi s-ar fi înţeles de-acasă: facem pensiune, ca să trăim şi noi bine, că destul am muncit toată viaţa şi-am suferit şi m-am sacrificat pentru tine, că te-am crescut şi am făcut totul pentru tine. Fata e îmbufnată: cine te-a pus? de ce nu m-ai dat la casa de copii, de ce-mi arunci că m-ai crescut? Femeia se enervează: obraznico, cum vorbeşti aşa cu mine, vezi că acuşi te pocnesc!Intră aceeaşi grasă, de data asta cu o pălărie pe cap, mama işi face vânt cu evantaiul, plină de draci. Fata este machiată, pudrată şi dusă iar pe platou, cu textul în mână, regizorul sau ce-o fi fost ăla, o învaţă cum să joace: Delia, urci în maşină, dai aşa ca fetele cu mâna la sprânceană în oglindă şi spui textul, după care bei cât mai mult din sticla de suc, ai înţeles? Fata îngână un Da timid, urcă în maşină, trece cochetă degetele pe langă ureche, după care spuen textul pe care aveam să-l mai aud de 30 de ori în restul filmului:
Mă numesc Frăţilă Delia Cristina şi sunt cea mai fericită fată din lume. Am trimis 3 etichete de Bibo Suc (ceva de genul) şi am câştigat acest superb Logan Break. Deşurubează capacul unei sticle cu conţinut portocaliu, spreiată in prealabil cu o pompiţă ca să pară aburită de rece ce e şi bea, timp în care i se strigă: Bea, bea, bea! Înşurubează capacul, după care se uita la cameră şi zice: Trimite şi tu!Stop, ţipă regizorul, căci fata ar fi trebuit să dea cheie maşinii şi să pornească. Fata nu are permis zice mama, echipa decide să repete scena şi să impingă maşina.
De aici, scena se repetă obsesiv, de nenumărate ori, ba n-a băut destul, ba n-a zâmbit, ba clientul promoţiei observa că fata are mustaţă şi trebuie epilată. Fata se irită, grasa blondă constată: pizda mă-sii, s-a-nroşit, aleargă şi aduce gheaţă.
Apare tatăl, care condus de anume Costel, a găsit client la maşină. Are o servietă din care scoate contractul şi printre numeroasele reluări de scenă, il vâră fetei sub nas: semnează-mi şi mie contractul ăsta. Fata refuză îmbufnată, echipa se crizează că sunt în întârziere, înjură cu toţii: pizda ma-sii, pula mea.
Părinţii fetei se ceartă pe o bancă, bărbatul face pe cocoşul: tu să nu te bagi, lasă că vorbesc io cu ea. Ea îl face beţiv, el o repede. Filmarile se opresc, nu e bună locaţia, trebuie mai mult trafic şi o clădire nouă în fundal. Se înjură şi se presară puli şi pizde, fata se ascunde să fumeze. Revine, o reperează taică-său, flutură iar contractul şi începe munca de lămurire: Nu vrei tu să trăim şi nou mai bine, mă? După câte am fâcut pentru tine, ca să-ţi fie ţie bine, să mănânci tu ce e mai bun când io mă mulţumeam cu o coajă de pâine şi ce se mai nimerea pe masă, fumam Carpaţi cu filtru, imi luam o pereche de pantaloni o data la doi ani, ca să ai tu rechizite, creioane şi carioce şi acuma îmi faci tu d-astea? Te-am spălat la cur de căcat, măăă! Fata ţine capul în jos, încăpăţânându-se să refuze: vreau şi io maşina tati, că nu e corect, eu am câştigat-o, vreau s-o ţin măcar un an, că am vorbit si cu Cornelia şi-am zic că mergem la mare cu maşina mea. Mizerabilul de tată se abţine cu greu să-şi arate disperarea: Mai fată, mă...Dar tu crezi că io şi mă-ta iţi vrem răul? Păi maşina asta se devalorizează peste un an, n-o mai poti vinde decât la jumate de preţ. Chiar şi o zi dacă o ţii, e deja second hand. Fata, nu şi nu. El se înfurie, bagă contractul in geantă: ştii ceva? ia-ţi maşina şi spală-te pe cap cu ea. Te descurci, dar la mine-n casă, nu mai ai ce căuta! Pleacă, fata plânge. O cheamă iar la filmare, nimeni nu pare să ştie ca ea nu poate de fapt să zâmbească. O chinuie în continuare. În următoarea pauză, se duce şi semnează constractul, după ce negociază la sânge 2.400 de Euro: ca să stau şi io liniştită la facultate. Obţine şi ea o mică victorie după care filmul se termină.
Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu e deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.
În general, puţinele filme româneşti pe care le-am văzut până la capăt, m-au scârbit, mi-au întinat sufletul şi mintea cu mizeriile umane şi morale, cu putregaiul societăţii româneşti, de la curve şi peşti, la copii bătuţi, avorturi, ţigănie, tâlhari, hoţi, manelişti. Aş spune ca filmele pe care le produce o naţiune, reflectă insăşi spiritul acesteia, în concluzie, spiritul românesc e de departe mai trist decât al oricărei naţii, e spiritul unui bolnav de cancer în fază terminală. Noi nu putem şi nici nu vrem să trecem peste fatalitate, tristeţe, mizerie, cum nu puteau nici cineaştii ruşi să nu bage măcar un cadru cu mesteceni şi noroi în filmele lor.
Trăim atârnaţi intre două lumi: aceea a trecutului de care ar trebui să ne fie ruşine şi nu ne este şi cea a prezentului, cu tot ce are el grotesc şi bolnav . Facem filme despre mizeria umană trecută şi prezentă, din snobism şi de complexaţi ce suntem: dacă tot suntem priviţi ca nişte ciumaţi, măcar să le-arătăm străinilor cât suntem de talentaţi. Şi străinii ne premiază, poate pentru singurul motiv că n-au întâlnit încă nicăieri până la noi mizeria în stare pură, ridicată la rang de artă cinematografică.

15 comentarii:

  1. La vară, cum pun piciorul în Oradea trebuie să stăm la un pahar de vorbă , clar! :)))

    vezi că am instalat banner-ul pe blog,cu întârziere.

    RăspundețiȘtergere
  2. Singurele filme româneşti de calitate au fost comediile. B.D.-urile şi Astă seară dansăm în familie m-au făcut mereu să râd.Cât despre perioada post-comunistă, aceleaşi lucruri enumerate de tine mai sus , nimic mai de prisos.

    RăspundețiȘtergere
  3. da, aceleaşi căcaturi sordide... Da' poate nu înţelegem noi "arta" :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Da domne , arta, progresul , astea ce domne.Occidentalism pe pâine! Îmi răsună-n cap nişte vorbe :

    Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge,ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine..

    RăspundețiȘtergere
  5. doar că dacă nu eşti de-acord cu altul, îţi dă în cap :))

    RăspundețiȘtergere
  6. Mi-ar plăcea să mai stau la taclale dar am avut niţşe discuţii în contradictoriu pe-aici şi nu mai am dispoziţia de a sta treaz.

    Ne mai auzim,succes.

    RăspundețiȘtergere
  7. Am vazut filmul. Nu aseara. Aseara am vazut "Felicia inainte de toate". Tot romanesc. Eu nu cred ca film-makerii de la noi au o inclinatie spre morbid, urit si jeguri de oameni. Cred mai degraba ca ceea ce surprind e o majoritate. Majoritatea aia care se spreiaza peste haine, majoritatea care spune prea des (si o data e mult !) - "dupa cite am facut noi pentru tine ...". Asa sintem. Un muzeu al taranului, un muzeul al satului. In gindire si-n simtiri. Parerea mea ...

    RăspundețiȘtergere
  8. Marius, postarea e mai veche, după cum spune şi titlul, mai exact de a doua zi după premiera de la HBO. Desigur, ai dreptate, dar am şi eu. Apetitul nostru pentru a arăta doar ce e urît mă deranjează :)

    RăspundețiȘtergere
  9. Ce coincidență: și eu am scris azi despre un film românesc. Doar că am avut mai mult noroc ca tine. Constatările de ordin general despre cinematografia noastră cam tot alea sunt însă. :(

    RăspundețiȘtergere
  10. Eee, uite, in afara de vreo doua-trei exceptii, menite parca, aproape cliseatic, sa intareasca regula, si eu detest filmele romanesti p(r)ostrevolutionare, sa le zic asa. N-au niciun Dumnezeu, ori poate nu am gusturi eu...

    RăspundețiȘtergere
  11. silavaracald, deci nu-s eu defectă :)

    RăspundețiȘtergere
  12. Teo Negura, repet ce-am spus şi mai sus: poate nu suntem noi suficienţi de deştepţi să înţelegem fineţurile artistice :))

    RăspundețiȘtergere