Eu sunt vulcanul,
Ce pare a dormi netulburat,
De nici o tresărire.
Tot eu sunt stânca
În care vitejii şi-au zdrelit tălpile,
Apa în care s-au înecat,
Focul în care-au pierit.
Şi totuşi azi,
Sunt femeia - copil,
Femeia fluture.
Tu veghează-mi culorile,
Să nu se şteargă.
Eu sunt cerul
RăspundețiȘtergereCare pare a fi innorat mereu
Doar ca sa-ti faca-n ciuda
Tot eu sunt semaforul
In care toti vitejii-s baga sabiile
Si-n a carui mama-si poposesc si flinta
Si maine, voi fi si telefonul
Ce-ti tulbura somnul, la 5 dimineata
@noiversusvoi... totuşi, te-aş ruga să te eliberezi de frustrări la tine pe blog, pentru că ceea ce ai comentat tu aici, seamănă cu un bocanc plin de noroi la mine-n casă. Şi nu-mi place.
RăspundețiȘtergereSper sa-mi dai voie sa postez si eu o poezie...daca nu, promit sa-mi port urechiele pana la Oradea...
RăspundețiȘtergereCristian Tonolla
Declaratie olografa cu mana pe tichia de serviciu
Sunt cert nebun, nebunul de gri
Caci albul si negrul erau ocupate
Nebunul ce canta balade tarzii
La ceasul cand lumea coboara in noapte
Sunt mascariciul cu marota
Eternul cocosat de creier
Ca-n bancul ala cu marmota
Transpus pe strune de un greier
Sunt in final bufonul frumusetii
Ce-si rade tamp de viata cea amara
Si canta toata frumusetea vietii
Pitit strategic intr-un cuib de cioara
Sunt deci decis, nebun de gri
Croit sa fiu in veci refugiu
Dama de gri de vei dori sa fii
Eu iti voi fi eternul subterfugiu