miercuri, 13 octombrie 2010

Antinevralgice şi plici de muşte

Drogul bunicilor era antinevralgicul, luat în fiecare zi, regulat la aceeaşi oră.
- Ce te doare bună?
- Nimic, fătuţa mea.
- Da' de ce iei medicamente?
- Să nu mă doară capu'.
Bunica mesteca antinevralgicul, cu fetiţa martor mut, strîmbîndu-se în locul ei de amăreala pe care-o ghicea doar.
Antinevralgicele păreau cumpărate la metru, ambalate în fîşii de hîrtie pe care fata le făcea fişic, le măsura pe masa îmbrăcată în muşama, de sub care ieşeau colţicurile de dantelă făcută de bunica, albe şi  apretate.
Grijuliu, unul din bunici, îi luau fetei fîşia din mînă şi le punea pe pervazul din spatele televizorului care mergea non stop, din cauza unchiului bolnav de scleroză în plăci. El se uita toată ziua la televizor, citea ziare şi cărţi, iar cît şi-a mai putut folosi mîinile chircite asemeni unor gheare de pasăre bolnavă, mai curăţa bunicii cîte-o ceapă sau zarzavat.
Ţinea lîngă el un baston de care se mai ajutase o vreme pînă la treptele ce dădeau afară şi cu care mai cotonogea mîţa prea obraznică după părerea lui, ce încerca să se cuibărească pe pat, sau să i se frece de picioare.
De la o vreme, toiagul deveni prea greu şi fu înlocuit cu pliciul de muşte, care devenise un fel de armă universală: mii de muşte  pieriseră de mîna lui şi nici o mîţă nu se mai aventura pe raza lui de acţiune. Unchiul părea mulţumit de această stare a lucrurilor, şi-o privea amuzat pe fetiţa ce-l boscorodea : "răule şi căpcăunule ce eşti". Zîmbetul lui o enerva şi mai tare şi cum altă metodă decît a uitatului urît nu avea, îi arunca în semn de pedeapsă supremă: "m-am supărat, nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea!".
Pînă pe seară, fata se ţinea de cuvînt, pentru că nu mai prea dădea prin casă. Locul ei preferat era podul cu porumbei, unde-şi amenajase şi-un bar la fereastră, cu sticle vechi şi colorate de pe vremea lui Franz Jozsef şi pe fundul cărora scria ungureşte.
La cină, o strigau pe rînd şi amintindu-şi de supărare, intra ţîfnoasă în casă, evitînd dinadins să se uite în dreapta ei, unde unchiul cu pliciul, rîdea cu gura pînă al urechi:
- Noa, venit-ai domnişoară? Nu ţi-o trecut supărarea? Noooo lasă, că ţi-a trece pînă te-oi mărita!
- Bunule, zi lu' unchiu' să mă lase-n pace, se văieta ea pe lîngă bunicu', că bunica ţinea cîteodată cu răul ăla de unchiu-său şi nu-l certa în veci : "pruncu' meu" în sus, "pruncu' meu" în jos.. Îi ducea mîncarea pe un scaun lîngă pat, că de multă vreme nu mai putea veni la masă cu ei.
- Lasă tu fătuţa me în pace, n-o mai cîrîi atîta, zicea bunicu' într-o doară... Era învăţat cu ciondănelile lor şi devenise un fel de ritual pe care-l executa de dragul fetei pe care-o lua apoi şi-o strîngea în braţe, o gîdila pînă ce supărarea ei se transforma în gropiţe, chicoteli şi proteste moi, de formă.
Cîţiva ani după ce bunici se prăpădiseră unul de dorul celuilalt, după patruzeci şi opt de ani de căsnicie, unchiul fusese lăsat moştenire cu avere cu tot surorii lui. Bunicul se asigurase că cel mai mic dintre cei trei copii ai lui avea să fie îngrijit măcar pentru cele cinci hectare de pămînt, casa şi grădină, dacă nu din dragoste de frate.
Muri şi el, după şase ani de zăcut la pat, fără să se poată întoarce măcar de pe-o parte pe alta fără ajutor. În ultima săptămînă refuzase să mănînce, dorind să moară.
Îi spusese fetei înlăcrimate ce-l vizita din cînd în cînd şi-l ruga să lupte: "nu mai pot, m-am urît cu viaţa asta fata mea, de m-ar lua Dumniezo odată".
Îl luă dimineaţa... el suspinase o dată, ultima dată, cu ochii larg deschişi . Un rictus ce aducea a zîmbet îi rămase împietrit pe faţa schimonosită de suferinţă.

7 comentarii:

  1. bunicul i-a iubit pe toti la vedere. ceilalti s-au iubit unii pe altii pe ascuns.
    uneori asta ne deosebeste. felul in care iubim. detaliile fac diferenta desi, aparent sau nu, toti iubim la fel!
    sau nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu există unitate de măsură pentru iubire. iubim mult, putin... astea-s clisee. iubeşti sau nu, atîta e.

    RăspundețiȘtergere
  3. asa va invata din telenovele acum?

    RăspundețiȘtergere
  4. Scris frumos, cu o lacrimă în gât.
    Scleroza în plăci e o boală cumplită. Înțeleg dorința unchiului de a se stinge.

    RăspundețiȘtergere
  5. Eu as intelege mai degraba dorinta celorlalti de a trai

    RăspundețiȘtergere
  6. Dadă, eşti prea radical... Telenovele or fi singurul refugiu pentru o anumită categorie de femei, alea care-s bătute de bărbat, alungate de-acasă şi uneori care descoperă că ea şi cu tac'su sunt fraţi de mult pierduţi. Au şi cretinii circumstanţe atenuante, în funcţie de IQ. Deci, mă poţi ierta şi pe mine, care nu-s frate cu tata, nu?

    RăspundețiȘtergere
  7. @silavaracald, au fost trei fraţi: doi băieţi şi-o fată loviţi de aceeaşi boală. Mai trăieşte fata.

    RăspundețiȘtergere