miercuri, 25 august 2010

La poarta Miliţiei

După o noapte nedormită şi nesfîrşită, se făcu şi dimineaţă. Cum de obicei toate tragediile de seara par mult estompate dimineaţa, fata îşi zise: Ce-o fi, o fi.
Se îmbrăcă, se fardă, trase de timp cu un nechezol în faţă şi cu invitaţia ce-i ardea buca cu buzunarul unde-o ţinea să fie la-ndemînă, îşi făcu curaj şi porni să-şi înfrunte temerile şi destinul.
La sediul Miliţiei, fu îndrumată la etaj, pe un coridor lung vopsit în ulei, încadrat pe-o parte de ferestre şi calorifere, pînă în faţa uşii capitonate unde trebuia ea să intre cînd i-o veni rîndul.

                                          Foto: Bogdan Stanciu
                                          
La aceeaşi uşă, o mulţime de bărbaţi se întrebau unii pe alţii, făceau supoziţii, în legătură cu prezenţa lor acolo şi la fel ca ea, nu găseau un răspuns clar. Văzu un cunoscut, un depanator de la Teleprecizia pe care-l chema mama ei ori de cîte ori se strica rabla aia de televizor alb-negru cu lămpi.
Depanatorul era divinizat în familia ei ca un semi-zeu, pentru că orice meseriaş trebuia musai periat, servit cu cafea, nu nechezol, afumat neapărat cu Kent şi plătit în plus, indiferent cît ar fi cerut, pentru că, în bună tradiţie, rabla se strica întotdeauna în preajma Revelionului şi cum familia ei nu sărbătorea niciodată, nu invita şi nu era invitată nicăieri, televizorul era mai necesar chiar decît sarmaua şi cîrnatul din farfurie.
- Ce faceţi aici? întrebă depanatorul.
- Nu ştiu, habar n-am, răspunse fata. Dumneavoastră?
- N-am nici cea mai vagă idee, am primit doar invitaţia fără nici o explicaţie şi eu şi colegii.
Fetei îi mai veni inima la loc, cu toate că de cum văzuse uşa capitonată, îşi aduse aminte de poveştile lui Marcel, poveşti care ziceau că după uşile astea, cineva îţi înmoaie oasele. "Dacă şi ei aşteaptă aici şi sunt aşa de mulţi, nu cred să aibă timp să ne bată pe toţi", gîndi ea.
Uşa se deschise şi un miliţian în civil o strigă pe nume. Picioarele-i porniră singure şi se simţi ca o oaie dusă la tăiere. Toate simţurile îi intrară în alertă de grad zero, instinctul de conservare mai nu ţipa  înăuntrul ei şi gîndi că nimeni nu ar trebui să simtă teama aceea nefirească, animalică. Îşi ridică bărbia şi intră semeaţă, de parcă ar fi urcat pe scena Casei de Cultură să recite o poezie de rahat, una a cărei autor îi încurca şi acum  limba-n gură: Alfred Margul Sperber.
Înăuntru erau cinci birouri masive, julite, scorojite şi în faţa fiecăruia, cîte un scaun de lemn cu spătar. Uşor derutată, se aşeză după ce i se indicase de două ori unde să ia loc, îşi puse poşeta pe picioare, mîinile cuminţi peste ea, mîini care nu mai tremurau. Faţa ei era imobilă, privirea clară. Spaima dispăruse şi rămăsese doar curajul disperatului, cel care zice: orice-ar fi, am să trec peste asta.
Ofiţerul învîrti nişte hîrtii ca să tragă de timp şi probabil din deformaţie profesională, în scop de intimidarea posibilului infractor şi într-un tîrziu întrebă:
- Unde aţi fost anul trecut pe 8 August?
Fata clipi surprinsă şi mintea ei începu numărătoarea inversă, căutînd anume ziua aceea de 8 august în care ea trebuie să fi făcut ceva foarte interesant, dar cum cifrele şi datele n-o preocupaseră niciodată, zise:
- Nu ştiu.
- Încercaţi să vă amintiţi. Privirea lui spunea ceva în genul: Hai că ştii, spune tot.
- Chiar nu ştiu, nu-mi amintesc, a trecut un an, n-am habar dacă mă-ntrebaţi nici ce-am făcut anul ăsta pe 8 august. Unde-am fost? întrebă ea.
Miliţianul o măsură atent, încercînd să depisteze vreo urmă de ironie şi cînd realiză ca fata din faţa lui chiar nu-şi amintea, îi răspunse:
- Ai fost la Barajul Leş.
Renunţase la pronumele de politeţe, dar pe ea n-o deranja, o surprinsese doar politeţea de pînă acum.
- Păi dacă ştiaţi, de ce m-aţi mai întrebat pe mine? se trezi ea întrebînd cu toată revolta pentru grijile, spaima, noaptea nedormită în voce.
- Ai primit chitanţă pentru cazare de la recepţie?
Asta era... Uşor, trupul ei se destinse, o căldură plăcută o cuprinse şi-i reveni siguranţa omului nevinovat.
- Nu cred, nu ştiu.
Se răzgîndi însă şi zise: Poate am primit.
-Bine, eşti liberă, poţi pleca.
Se ridică ca-n transă şi pînă la uşă i se păru lung drumul, aşteptînd să fie chemată înapoi: da' cu tricotatul pe bani cum e, a?
Ieşi cu un zîmbet larg menit să-i liniştească pe cei de la Teleprecizia ce aşteptau frămîntîndu-şi măinile şi creierii pe coridor. Îi şopti în trecere depanatorului să stea liniştit: " recepţionerii de la Cabana Leşu au băgat banii de cazare în buzunar, asta e tot."
În stradă era soare şi viaţă de care se îndrăgosti subit. Era şi prietenul ei care-o aşteptase în tot timpul ăsta. Îl luă în braţe şi-l ţinu preţ de cîteva minute, legănîndu-se, odihnindu-se.
- Cred că mi-a ieşit păr cărunt, zise şi-l strînse şi mai tare.

10 comentarii:

  1. Aha, deci "negreala" se practică de multă vreme... Oricum, dacă te inchideau, veneam de-ţi aruncam sarmale cu praştia!

    RăspundețiȘtergere
  2. lasă, că n-a fost singura ocazie. cu doi ani jumate înainte de revoluţie a mai fost o anchetă pe la bloc, pentru manifeste anti regim. Noroc cu Marcel, pe care l-au suspectat si nu pe mine, c-altfel aş fi stat la beci. Noroc c-a scăpat şi el, că n-avea nici o vină săracu', da probe grafologice a dat şi cu stînga şi cu dreaptă şi cred că şi cu degetele de la picioare. Era element periculos, astea :D

    RăspundețiȘtergere
  3. ai pop-up-uri in blog. adblock nu le vede si asta ma deranjeaza. le scosti sau te sterg. imi pare rau.

    RăspundețiȘtergere
  4. piticule, eu nu le văd, mi-au mai zis şi alţii. Nu mă şterge că ştiu voodoo şi n-o să-ţi mergă bine cu ace înfipte-n cap, mai bine mă-nveţi cum să le scot.

    RăspundețiȘtergere
  5. sau poate te referi la faptul că-şi apare că am postare nouă? că asta se explică: fotografia nu era completă şi am înlocuit-o.

    RăspundețiȘtergere
  6. da' ameninţarea cu voodoo rămîne pînă la noi ordine, da?

    RăspundețiȘtergere
  7. sunt reclame de la google. ai activat ceva acolo. vezi in setari.

    RăspundețiȘtergere