duminică, 29 august 2010

Iertările

Intrase răcnind în casă, cu sîngele şiroindu-i de la genunchi pînă pe şireturile tenişilor chinezeşti din picioare, toată lacrimi şi durere.
-Ce-ai păţit fată? o întrebă mama cu mîinile-n şold şi cu mimica aceea de martiră pe care şi-o lua întotdeauna cînd constata că creşterea copiilor e uneori o mare încercare pentru ea şi că "mai bine nu te-aş fi făcut", refren cu care fata se obişnuise aşa de mult încît, nu se mai străduia deloc să-i descopere altă semnificaţie decît a unei tînguiri oarecare.
- M-o-mpins Doriiiiiiiiiin şi-am picaaaaaaaaaat! Hohotea şi lăcrima şi-şi privea rana purpurie cu marginile negre de la praful de pe trotuar, pielea jupuită pe lîngă care ţinea protectoare palmele mici, neîndrăznind să o atingă.
Mama scoase rivanolul şi un cocoloş de vată din dulăpiorul unde-şi ţinea şi temutele seringi în cutia aia de metal în care le fierbea pe aragaz şi dădu să cureţe rana.
- Auuuu, se văietă fata, pînă nici măcar nu reuşi s-o atingă. Mă doareeeee!
- Hai gata, făcu mama cu blîndeţe, că nu ţi-or ieşi maţele p-acolo.
Chestia cu maţele ieşind printr-o rană din coate sau genunchi îi abătea fetei întotdeauna atenţia fetei de la tragedie, încercînd să-şi dea seama cum ar putea să iasă maţele din burtă taman prin locuri unde-ar fi greu să şi ajungă, d-apoi să şi iasă.
Tamponul îi atinse uşor marginile rănii, iar fata bîţîia din piciorul celălalt, cu toate că durerea nu era aşa de grozavă cum dorea ea să se creadă. Ocaziile în care-şi zdrelea genunchii erau un mijloc de a atrage puţină atenţie, la care nu întotdeauna i se răspundea aşa cum se aştepta.
- Termină cu smiorcăiala, că-ţi dau două, să ai de ce plînge!
Fata se linişti subit, mulţumindu-se să-şi tragă nasul, ceea ce atrase nişte priviri ucigaşe din partea mamei, a căror mişcări de curăţare deveniseră ceva mai nervoase, conştientă fiind că fata n-o să mai îndrăznească să zică nici mîc, oricît de tare ar fi apăsat ea.
- Gata eşti, poţi să pleci, îi zise.
- Da' nu mă pansezi?
- Nu că se vindecă mai repede dacă e aerisită, zise mama şi se aşeză la loc pe scaun şi citi mai departe din cartea pe care-o ţinuse întoarsă pe masă ca să ştie la ce pagină rămăsese.
Fata ezită să iasă fără pansamentul cu care voise să impresioneze pe-afară şi mai ales să facă vinovatul crimei să-şi ceară iertare.
- Nu vii să-l cerţi pe Dorin pentru ce mi-a făcut?
Mama întoarse capul spre ea, se uită în felul acela care sugera că "încă un cuvînt s-aud că...." şi fata făcu stînga-nprejur, ieşi din casa , se aşeză bosumflată pe bancă şi-o lăsă pe Gabi şi vreo doi pici să-i studieze rana.
Dorin plin de remuşcări, stătea lîngă trandafirul agăţător şi-o privea vinovat şi speriat de urmări.
- Să ştii că n-am vrut să te-mping aşa de rău. Mă ierţi?
Fata se făcu că n-aude, nici nu-l privi, ba mai mult se-ntoarse cu spatele, brust interesată de tăbliţa cu numele străzii de la intrarea în scară.
- Hai măăăăă, mă ierţi? Te rog io frumos, o să vezi că de azi înainte o să te apăr de oricine, insistă băiatul cu voce plîngăcioasă.
- Bine mă... catadicsi ea într-un tîrziu, te iert.
- Da' nu mă spui lu' tata, plusă Dorin.
- Nu te spun, da' poate te spune maică-mea, aici n-am ce face. A zis că dacă te prinde, e vai de pielea ta, minţi ea, ştiind că toţi copiii pe o rază de doi km, tremură de frica maică-si. Unii din cauza penicilinelor, alţii că se-ncumetaseră să se joace sub geamul ei, sau făcuseră prea multă gălăgie şi-n consecinţă fuseseră trimişi atît la blocurile unde aparţineau, cît şi în pizdele mamelor lor.
Lui Dorin i se cam muiaseră picioarele şi se vedea pe el că analizează atent posibilitatea să nu se mai apropie niciodată de fată, sau de scara unde locuia ea şi-n momentul acela i se păru o idee bună şi rezonabilă, pînă cînd auzi vocea care-i dădea fiori:
- Mai băiatule, ia vină-ncoace... Nu era pic de asprime în vocea femeii, dar el ştia că întotdeauna aşa începe, pînă ajungeai unde putea să te-nhaţe. Ştia că ea nu lovise niciodată copilul altcuiva, decît cel mult îl urechease stil "şurub", adică răsucirea urechii pînă cînd ghinionistul posesor al urechii se ridica pe vîrfuri şi mieuna ca un pisoi. Se duse ca hipnotizat spre femeia ce cobora încet treptele şi-ncepu să se vaiete:
- Tanti, mi-am cerut iertare, n-am vruuuut, nu mai faaaaac, vă rog să nu mă spuneţi lu' tataaaaa. Plîngea de-a dreptul şi femeia se-nmuie. Îi spuse totuşi cu vocea ei autoritară:
- Să nu mai aud c-ai împins-o, c-ai lovit-o sau c-o-njuri, că mă fac de păr pe unghii.
Băiatul îşi reveni şi promise cu risipă de cuvinte că nu mai face nimic, niciodată.
Fata uitase de rană şi-şi bălăngănea de pe banca înaltă picioarele, fericită şi satisfăcută de umilinţa băiatului şi pentru că mama ei o apărase.
- Pe tine nu te mai doare nimic?
Zîmbetul îi îngheţă brusc şi lăsă capul în jos:
- Ba da...
- Jucaţi-vă frumos, să nu mai vin odată la voi...
Mama urcă scările şi păru că intră-n casă. Fata ştia însă, că de cele mai multe ori stătea pitită după zidul ce despărţea apartamentul lor de-al Feliciei să se asigure că fusese luată-n serios.
- Ne-am împăcat? întrebă Dorin, aşezîndu-se pe bancă lînga ea.
- Da, zise fata, ne-am împăcat.
- Jucăm raţele şi vînătorii?
- Nu, că nu pot să fug... Hai că aduc "Nu te supăra frate".
În după amiaza aceea caldă de vară, se jucară liniştiţi de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Şi nici nu se întîmplase mare lucru, doar se iertaseră deja... Pînă nici rana din genunchi nu mai durea aşa de tare, doar cîte-o grimasă neprefăcută mai amintea de ea, cînd fata îndoia piciorul. Atunci băiatul o privea vinovat, dar fata îi răspundea privindu-l senină şi zîmbind mărinimoasă :"lasă, nu-i nimic, trece".

3 comentarii:

  1. Doamne, am ras cu lacrimi!!! Parca am fost acolo sa o vad pe mama fetei...

    RăspundețiȘtergere