luni, 5 iulie 2010

"Turneul"

Dinu avea o chitară la care zdrăngăneau împreună, ea pe singurul acord pe care-l ştia, partea de început de la "odată am ucis o vrabie", o lălăială sumbră de la Cenaclul Flacăra, pe care o interpretau pe două voci ori de cîte ori gustau din vişinata Gabrielei.

Gabriela ar fi cîntat cu ei dacă n-ar fi fost afonă ca un galoş, aşa că se mulţumea să se bălăngăne plină de emoţie, pînă ultima vibraţie a corzilor şi efect vocal se stingeau . Uneori mai scăpa cîte-o lacrimă, semn al unei suferinţe adînci neştiute de nimeni, oftînd din greu, lăsînd să se-nţeleagă că deţine secretul vreunui amor neîmpărtăşit.

După o vreme li s-a alăturat un alt chitarist, Iordache, care făcuse chiar şi Şcoala Populară de Artă. De aici pînă la ideea de a face o trupă, n-a fost decît o zdrăngăneală scurtă şi-au şi hotărît că nu e cazul să piardă vremea cu repetiţii, pentru că o ţară întreagă, dacă nu chiar o lume , îi aştepta cu urechile ciulite, inimile deschise şi pixuri pregătite pentru autografe direct pe ţîţele fanelor dezlănţuite.

Iordache avea o amică de la ţară care le-a sugerat satul şi căminul cultural aferent drept rampă de lansare în lumea bună a muzicii şi divertismentului, iar pentru că erau totuţi destul de conştienţi că ştiu de la cap la coadă doar două piese mari şi late, au decis că restul trebuie improvizat pe drum.

Amica se oferise să-i cazeze, la mîncare s-a cam codit, pentru că nu era sigură că maică-sa va fi la fel de încrezătoare în viitorul plin de bani al trupei şi însoţitorilor ei. Aşa a şi fost... Odată ajunşi cu autobusul de navetişti printre saci de cartofi şi găini nevîndute, mama amicei i-a primit cam rece, dacă nu chiar cu bombăneli, i-a cazat pe toţi la grămadă într-o cameră din casa bună şi i-a lăsat în plata lui Dumnezeu, făcîndu-se că n-aude ceea ce părea a fi ghiorăitură jalnică de maţe goale şi flămînde.

Trupa a decis să treacă cu eleganţă peste acest comportament nedemn din partea gazdei, considerînd că marii artişti, chiar dacă în devenire, au fost nevoiţi săă treacă prin tot felul de privaţiuni pînă la glorie, iar gloria era iminentă. Erau siguri că odată ce cîntau în faţa sătenilor din Miersig, li se deschideau toate porţile showbizz-ului şi că-n curînd vor concerta pe stadioane, la concurenţă cu Cenaclul Flacară.

Repetiţia se desfăşură în condiţii specifice, respectiv cu multă băutură amestecată şi se termină într-un cor de sforăituri, ce nu respecta nici o regulă muzicală. Dimineaţa, suportară stoici o mahmureală crîncenă, dureri de cap şi sensibilitate la lumina, de aceea stoarseră ultimele pahare de prin sticlele răvăşite prin cameră, conform înţeleptei zicale populare "cui pe cui se scoate" şi reluară zdrăngăneala, cuprinşi de iminenţa şi emoţiile evenimentului ce urma.

Marele concert urma să aibă loc în satul vecin, pentru că la Căminul Cultural din satul amicei, se ţineau pe rînd: un parastats şi-o nuntă. N-au văzut în asta nici o piedică, doar că aveau nevoie de un mijloc de transport, iar amica îndatoritoare, l-a găsit pe baciu Flore, care avea drum cu căruţa fix spre scena vieţii lor.

S-au încărcat în căruţă, au pişcat corzile şi-au pornit peste arătură. De fiecare dată cînd treceau peste o brazdă mai mocirloasă, vocile cădeau, ca să răsară iar falnice, sonore, spre umanitate. Umanitatea, compusă din baciu Flore şi calul lui, nu părea impresionată foarte tare, ba parcă văzuseră la moş nişte rînjete batjocoritoare, iar la un moment dat, se pare că scapase printre dinţii galbeni un "prostalăi de la oraş".

Dădu bice calului, ăla se trezi şi-o luă la goană. Bucăţi mari de noroi aruncate de roţi, se năpustiră neprietenoase spre artiştii îngroziţi că-ţi murdăresc hainele de scenă, adică blugii cei mai buni, luaţi pe sub mînă de la bişniţari, sau cumpăraţi din shop cu banii trimişi de neamurile din străinătate.

Li se cam luase de baciu Flore, iar fata luă fără să se gîndească prea mult, o bucată de noroi cleios şi i-o repezi bătrînului odios în ceafă. Acesta se întoarse, dar ea se uita în altă parte. Fără nici o dovadă, dar suduind meşteşugit, baciu' Flore mînă calul mai departe dornic să scape de "încărcătura" gălăgioasă.
Îi debarcă în faţa Căminului, o casă albă, crăpată de vreme, cu aproape toate geamurile sparte. Se îmbărbătară reciproc, insistînd asupra faptului că nimic nu se obţine fără sacrificii, iar în ziua aceea, asta trebuiau să facă: un sacrificiu pe altarul artei.

Va urma

10 comentarii:

  1. si cum... de trupa asta n-am auzit eu :)) sunt curioasa ce s-a intamplat pana la urma ;))

    RăspundețiȘtergere
  2. n-aveai cum s-auzi... îţi spun doar ţie, s-a stins pe tăcute :D

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna Mariane, suntem două matinaloholice :D

    RăspundețiȘtergere
  4. Doamne ce exprimare : nu-ti vine sa te pupi singura ?

    RăspundețiȘtergere
  5. sa spun drept, Marieane... BA DA! :D

    RăspundețiȘtergere
  6. eu sunt tare lipsita de chef, nu stiu ce am. vad ca si tu ca n-ai de gand sa scrii urmarea... si eu care am intrat special... of, of, of...

    RăspundețiȘtergere
  7. @Anca, îmi face calculatorul ăsta nişte nervi, că nu ştiu dacă-s în stare să scriu...

    RăspundețiȘtergere
  8. Drept să zic, urmarea o cam bănuiesc, da-mi place mai mult cum o povesteşti tu. Uite aşa redevenim copii şi întrebăm, tot ca ei: "Şi, mai departe?" :)

    RăspundețiȘtergere