miercuri, 26 mai 2010

Mame şi fiice

O văzu pe mă-sa de cum intră pe stradă: stătea cu mîinile încrucişate pe  piept cu atitudinea aceea ce prevestea taifunul ce urma. O aştepta, clocindu-şi neputinţa  disperată de o înfrînge.
Fata îşi repetă cu un nod în gît, minciuna ce avea să i-o servească, deşi nu-şi aducea aminte ca vreo minciună de-a ei să fi ţinut, aşa cum nu mai ţineau nici măcar adevărurile pe care i le mai spunea ocazional, în efortul continuu de a găsi o punte de legătură între ele două, care deşi se asemănau aproape în totalitate, se respingeau constant, iar convieţuirea lor devenise un cîmp de bătălie fără sfîrşit.
Ajunse în dreptul ei, avea privirea aceea rugătoare: orice-ar fi urmat, să se termine cît mai repede.
- De unde vii tu fată?
Ea înghiţi în sec şi recită cele două cuvinte pe care le repetase mai ceva ca pe poeziile alea tîmpite din generală, cu care o obligau profesorii să se ducă la Cîntarea Romaniei:
- La dentist!
Mamă-sa o privi dintr-o parte cu neîncredere, zicînd  în felul acela care  făcea să pară că-i iese tăişul unui bisturiu printre dinţi:
- Ia deschide gura!
- Hai în casă, nu mă face de rîs aici, îngăimă fata, dînd reflex capul pe spate, cu o mînă uşor ridicată instinctiv, a apărare.
- Deschide gura, nu mă face să te pleznesc aici, în mijlocul drumului!
Fata înţelese că nu e loc de negociat, deschise gura, mama o prinsese de falcă şi-o strînse cu putere să fie sigură că nu va exista nici o tentativă de rezistenţă, iar cu unghia degetului mic scoase ceva ce fetei i se păruse că ar arăta perfect pe post de plombă, dar era doar o bucăţică de hîrtie.
Mama pufni cu dispreţ şi-o mînă în casă ca pe-o viţea nărăvaşă: Lasă că-ţi dau eu ţie!
Cu spinarea toată fiori, fata intră în casă, iar în minte se învălmăşeau idei de răzmeriţă ( sunt tînără, lasă-mă să trăiesc), de negociere (lasă-mă te rog, de data asta), de revoltă (fug de-acasă) şi la sfîrşit, de resemnare... Lasă că se termină şi asta.
Şi se terminau toate doar ca să-nceapă altele, cu armistiţii sporadice şi de scurtă durată între ele.

10 comentarii:

  1. Vine-o vreme când ţi-ai dori să te mai tragă mama de perciuni (vorba vine, că tot ai adus vorba de ei azi)! Cel mai tare mă deranja că de fiecare dată ajungeam să-i dau dreptate! Mi-era o ciudă...

    RăspundețiȘtergere
  2. "vorba vine, ca tot ai adus vorba"! asta-i bun, ca nu ma repet! :))

    RăspundețiȘtergere
  3. Angela,tu esti Angela?.O shimbare radicala.Sa-ti fie de bine.

    RăspundețiȘtergere
  4. @georgiana, d-aia nu vreau eu perciuni :)

    RăspundețiȘtergere
  5. sa-ti fie de bine angela, desi stiu ca e vreo luna de cand iti e tot bine:))
    fata asta din poveste imi aduce aminte de mine. exceptia este ca maica-mea nu era asa de nebuna. se prefacea destul de bine ca ma crede. oricum, nici daca ma taia bucatele nu recunosteam nimica. eram tare incapatanata pe vremea aia! in clasa a 6-a am fugit sa ma arunc in lac, dar nici vorba sa-mi aduc aminte care era moticul ;))

    RăspundețiȘtergere
  6. motivul (eh, sunt cam chioara, ce vrei! )

    RăspundețiȘtergere
  7. io ce era să mai zic, dacă aia era hîrtie şi nu plombă şi fusesem să mă-ntîlnesc cu un neisprăvit? :DD

    RăspundețiȘtergere
  8. Maică-mea a fost o dură cu mine. Cu frate-miu nu-i prea mergea (scorpion fiind), o făcea din vorbe! Eu însă, am fost mai "pălijoară" de felu-mi, copilul cuminte cu alte cuvinte...

    RăspundețiȘtergere