marți, 23 martie 2010

Vara în care am crescut mare

Frica e cel mai mare duşman pe care-l poate avea omul. Ea ţi se insinuează în suflet, se-ntăreşte pînă îţi invadează fiecare por, în aşa fel încît la un moment dat respiri şi emani doar frică.
Devine tot mai puternică pină ajunge să te stăpînească, să-ţi dicteze fiecare acţiune şi fiecare gînd. Cînd te temi, orice urmă din tine dispare, eu-l tău devine un străin, iar cei din jurul tău, duşmani.
Tresari şi te uiţi peste umăr adesea. Nu scapi nici noaptea, frica ţi se arată prin vise ciudate: cîini care te muşcă, ziduri şi obstacole pe care te fereşti să le depăşeşti.
Fiecare dimineaţă te întîmpină cu strîngerea aceea de inimă care prevesteşte rău. Te amăgeşti că dacă ştii ce te loveşte, poate nu doare atît de tare, dar te înşeli: inima ta tresare din ce în ce mai puternic, reacţiile tale sunt de animal hăituit, iar oboseala te sfîrşeşte.
Te bucuri cînd închizi ochii şi te cufunzi în altă lume. Lumea pe care ţi-o crează subconştientul, singurul care luptă din instinct de conservare împotriva fricii. El te face să-ţi zideşti lumea perfectă la care tînjeşti din ce în ce mai mult.
La un moment dat, treci dintr-o stare în alta, de la bucurie la furie nestăpînită şi ajungi să te întrebi dacă mai eşti întreg la cap.
Începi să te gîndeşti la Dumnezeu, să te tîrguieşti cu el, să-i promiţi cîte-n lună şi-n stele, să-l ameninţi, să-l acuzi. Şi ca să fii cît mai convingător, te duci şi la biserică, cu toate că eşti plin de îndoieli.
După ce trece faza asta, încerci alte remedii, pentru că începi să conştientizezi pericolul. Aşa cum trupul îţi "spune" ce are nevoie dacă ştii să-l asculţi, tot aşa şi mintea.
Cînd începi să realizezi că eşti pe punctul de a scăpa frîiele propriei vieţi din mîini, te trezeşti. Te revolţi, încerci s-o alungi. Pe ea, Frica, duşmanul tău cel mai înverşunat. Ea, nu se lasă. te vrea DE TOT.
Îi place cu tine, pentru că face ce vrea ea. Tu eşti doar un recipient, o casă în care locuieşte ca un chiriaş pe care nu-l mai poţi da afară.
Lupta e inegală, pentru că ea a crescut mai mare decît tine şi e mult mai puternică şi-n plus, are avantajul că ştie exact unde să te lovească.
Te descurajează, te îngenunchează cu dezastrele pe care le naşte în jurul tău, prin tine, cu concursul tău, prin împotrivirea ta, neputinţa ta, te hărţuieşte fără să-ţi dea cel mai mic răgaz.
N-ai ce face decît să te opreşti. Adică, să opreşti războiul, cu un fel de resemnare, dar e doar o tactică. N-o poţi învinge cu armele ei, aşa că o înşeli, te-ntinzi pe jos şi te prefaci mort ca puiul la vederea uliului.
În timpul ăsta îţi eliberezi mintea pentru O SECUNDĂ. E secunda salvatoare, aceea în care timpul stă în loc. Universul tău se adună din moleculele în care s-a destrămat, redevine un întreg şi nu dintr-o dată, ci treptat, pas cu pas, ca după o boală lungă şi chinuitoare, începi să umbli iar prin lume. Fără EA. O laşi în urmă ca pe-un amant posesiv, îi zîmbeşti fără ranchiună.
Îţi mai dă tîrcoale uneori, nu se resemnează, dar continui să-i zîmbeşti cu siguranţa celui care ştie că a crescut şi nu se mai poticneşte.
Aşa am crescut eu vara trecută.

12 comentarii:

  1. să nu-ţi fie draga mea, te-aşteaptă doar lecţii de viaţă. Fii însă cu băgare de seamă, să le înveţi din prima, ca să nu se repete.

    RăspundețiȘtergere
  2. Cu toaate ca am multe momente cand as vrea sa fiu singura,mi-e frica de sunguratate....Este singurul lucru de care mi-e frica.
    Apropo de trecerea rapida prin diferite stari.,iti dau o melodie care asta "face" cu mine de cate ori o ascult,dar cand termin sa o ascult parca sunt "eliberata".
    http://www.youtube.com/watch?v=kkqOtkJfINQ

    RăspundețiȘtergere
  3. @Mika, nu mai trec prin stările alea, n-am depresii, nu sunt stresată... dacă nu m-aş teme de stereotipe, aş putea spune că mă simt împlinită şi echilibrată. Probabil că trebuia să am experienţa unui an greu, o piatră de încercare, ca să ajung să mă simt bine-n pielea mea. Cît despre singuratate...nu cred s-o fi experimentat vreodată :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu fac diferenta, circumstantiala numai, intre singuratate si solitudine. Nu e ideea mea, nu mai stiu de unde am preluat-o, dar pot croseta putin in jurul ei.
    Singuratatea, insingurarea, e in esenta trista. Te victimizeaza. Nu iti place, nu ti-o o doresti, nu te recunosti, nu te regasesti in ea. E pauperizanta; te face sa te simti anodin, marunt, laturas...
    Solitudinea, intr-o interpretare mai spinozista asa, o vad ca fiind singuratatea asumata cu toate consecintele asociate. E greu sa o idealizezi. Nu cred ca poate fi acceptata cu seninatate decat daca ai "gustat" din singuratate. Nu te scapa ea nici de temeri, nici de angoase, nici de framantari, dar pana la urma da cu plus. Te distanteaza de lume ca sa te apropie de tine insuti. Solitudinea, asa cum o vad eu, iti re/face cunostinta cu tine, cu omul de care, tot privind imprejur, ai cam uitat. Si din chestia asta poate iesi ceva neasteptat de bun.

    RăspundețiȘtergere
  5. @Anarchaeus, chiar nu văd ce-aş putea răspunde fără ca tu să nu ştii deja. :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Abordarea ta e o interfata prietenoasa mie. Parca as fi scris eu! Dar nu te coafeaza... (parere din luna)

    RăspundețiȘtergere
  7. @FataDinLuna, am scris şi în locul tău. Pariez că o dată vei scrie şi tu în locul meu, deşi uneori o faci deja, că doar am experimentat tastatul aceleiaşi chestii deodată, nu?

    RăspundețiȘtergere
  8. great minds (...), Angel, great minds!

    RăspundețiȘtergere
  9. din cate am citit eu, frica este o moarte mai mica. dar ca mie mi-e frica de moarte si de garda financiara ce-o insemna?

    RăspundețiȘtergere
  10. @Anca, ambele-s la fel de înspăimîntătoare? Pe mine nu moartea mă sperie, doar bătrîneţea şi decrepitudinea... faptul că pierzi puterea pe care o ai asupra oamenilor.

    RăspundețiȘtergere