marți, 30 martie 2010

Luna plină, sau efectul Aurica

Aseară, luna plină părea un glob uriaş. Am stat cîteva minute-n stradă să casc gura la ea şi cred că dacă ar fi avut gură, ar fi cascat-o şi ea, zicîndu-şi: De ce stă asta gură-cască, n-a mai văzut luna plină pînă acum? Am mai văzut, dar azi ai un halou minunat, i-aş fi răspuns.
Pe unii luna plină îi face irascibili şi violenţi, mie îmi prieşte, sau aşa mi-am băgat eu în cap. În schimb, cineva are darul să mă scoată din minţi uneori chiar prin simpla prezenţă... vorbim de Aurica, da? Vecină-mea.
Nu ştiu dacă am apucat să mă laud, dar de sîmbătă încoace practic agricultura la scară mică, respectiv la mine-n grădină; nu e cine ştie ce, sunt doar 100 de metri pătraţi dar, nu îngroş rîndurile celor care mănîncă legume din carton că şi-aşa sunt mulţi pe loc, iar peste cîteva săptămîni, am să culeg ceapă şi usturoi verde, salată, pătrunjel şi mai tîrziu fasole verde, de pe tarlaua mea, ca să mă exprim agricol.
Între grădina mea şi-a Auricăi, era o cărare ce dădea în gardul vecinului ăla de 92 de ani care nu vrea să moară, tatăl lui Gusti. De cîteva ori am săpat-o, pentru că pirul de pe cărare se extindea la straturile mele şi pirul e cea mai încăpăţînată buruiană din cîte există. Cred că la asta se referea Andrei Mureşanu cînd a zis: iarba rea din holde piară. Vă zic io, nu piere de una singură, iar versurile alea n-au nici un efect de blestem.
Ziceam c-am săpat cărarea, sau mejdia, cum zice Aurica. Binenţeles că lăcomia ei de copil crescut flămînd prin orfelinate a dat pe dinafară şi a făcut scandalul de pe lume, insistînd că acea cărare e de pe vremea lui Adam şi Eva acolo în grădină şi că are nevoie de ea, ca de vodca, pardon, apa pe care-o bea. I-am explicat că unele obiceiuri se mai schimbă, de pildă dacă pe vremea cînd stătea o babă în casa în care stau eu, Aurica intra ca la ea acasă fără să bată la uşă, pe motiv că "aşa m-am învăţat şi gata", nu înseamnă că şi la mine se poate intra ca Vodă în lobodă, aşa şi cu cărarea care nu duce nicăieri. Mi-au luat 5 ani din preţioasa-mi viaţă s-o învăţ să bată la uşă.
Am renunţat însă să mai sap cărarea, pentru că are romanu' o vorbă... aia cu "nu te pui cu prostu', c-are mintea odihnită" şi-n plus, nu-s ţăranu' care-ţi dă cu toporul în cap pentru o palmă de pămînt. Sunt ţăranul încălţat de două generaţii, că d-aia au făcut ai mei şcoală, ca să scape de sapă. Da' m-a găsit pe mine dragul de-a simţi tărîna între degete şi de pacea ce mă cuprinde, fiind aproape de ţărînă.
Anul ăsta, Aurica şi-a dat acceptul verbal şi nu, nu era beată, să săpăm "mejdia", pentru că prea se umplea şi ea de pir. Am săpat-o, crezînd că e pe moarte, de unde explicaţia mărinimiei ei. Stăteam şi eu ca o doamnă ce sunt în vîrfu' canapelei şi mă uitam la un film sîngeros, cînd apare asta...
- Auz, Anjelă... Mi s-a strîns stomacul pe loc.
- Ce vrei? o întreb.
- Di ce-ai sămănat pe lîngă mejdie?
Mi-a venit să sar din pat direct în creştetul ei, aşa ca un cocoş de luptă:
- N-ai zis tu, femeia lu' Dumnezeu?
- Io-am zîs să sapi, da' să nu semeni.
N-am semănat, dar nu i-am spus, voiam s-o sîcîî, să-i provoc un atac cerebral, de cord, gută, malarie, turbare, ceva... În schimb i-am zis cît se poate de calm că şi-a făcut gard, şi-a delimitat moşia, nu văd ce nevoie mai are să calce pe cărare, atîta timp cît gardul ei e înalt de doi metri, nu ştiu sigur dacă nu e şi electrificat.
A luat foc şi-a început iar cu facerea lumii, cu intrarea lui Iisus în Ierusalim călare pe măgar că aşa a fost dintotdeauna. Şi m-a atenţionat să "nu ţin gură cu ea". Cu alte cuvinte să tac. Mi-am zis în gînd "înfruntă diavolul, Angela", am dezmierdat-o cu cele mai dulci priviri ale mele, alea tip laser, doar că încă nu mi-a reuşit sî feliez din căutătură pe nimeni, nu că nu mi-aş fi dorit şi i-am amintit că hoitul ei băşinos şi plin de ficat se află la mine-n casă.
Am impresia că a trăit atîţia ani lîngă mine fără să mă cunoască, pentru că se obişnuise să las după ea, de asta a căscat gura la mine mai ceva decît căscasem eu la lună. A plecat pînă la urmă, cu sentimentul că lumea aşa cum o cunoscuse pînă acum, se schimbase. M-a lăsat în schimb plină de nervi şi draci să văd finalul super sîngeros a filmului. Era cam în ton cu gîndurile mele de bine şi în loc să văd personajul negativ întins pe-o masă cu tendoanele tăiate şi cu capul într-un cuptor cu microunde pornit, am văzut-o pe ea.
Nu mai sunt ZEN azi, s-a dus dracului.
Şi luna asta... auzi tu lunooooo, dacă tot agiţi pe toată lumea, agită-mă şi pe mine direct, nu prin intermediari ca Aurica.

2 comentarii:

  1. Pai fato, to o intarati pe aiurica, n-am ce-ti face. :)

    cand te mai freaca la cap, paleste-o. nu lasa sa-si faca loc ciuda in inima ca n-ai tu priviri laser.
    las-o ca are Dumnezeu grija de asta.
    pana atunci pune-ti piciorul in prag: "lasa-ma ba, ma jenezi, ia du-te si vezi ce mai zice Buridan"

    pana sa afle ea ce e cu Buridan, te culci (asta in caz ca-ti calca pragul seara ca o mumie, si nu te lasa sa te culturalizezi la tembelizor)

    RăspundețiȘtergere
  2. @ZWK, că bine le zici tu... ca un om mare!

    RăspundețiȘtergere