miercuri, 31 martie 2010

Atilla, aurul şi ... balegi

Că tot a pomenit Mika de cort şi munte, mi-am amintit că singura dată cînd m-am încumetat să dorm în cort, a fost în urmă cu cîţiva ani, la Cîmpeni, unde ne invitase cineva care avea o casă bătrînească "in deal".
Dealul ăla, pentru mine-a fost munte în toată regula, la urcare mai ales. Îmi pusesem bărbia-n piept şi-am urcat încăpăţînată ca un catîr cu nu ştiu cîte sarsanale în spate. Zic încăpăţînată, pentru că nu mă opresc deloc pînă sus, că dacă mă opresc... acolo rămîn, plus că nu-mi place să-mi prelungesc agonia.
Nu-mi mai aduc aminte de ce am stat în cort, cred că eram prea mulţi ca să încăpem cu toţii în casă, sau fusesem curioasă să încerc experienţa asta, pe care n-am s-o repet niciodată. În primul rînd că nu e deloc comod, apoi pentru că nu mă simt în siguranţă auzind toate foşnetele nopţii. M-am trezit ţeapănă de spate, fără aer, pentru că ne îngrămădisem patru oameni bolnavi la cap într-un cort de doi, iar primul pas pe care l-am făcut, a nimerit într-o balegă imensă. De fapt, eram înconjuraţi de balegi, pentru că ne instalasem într-o zonă de căcare şi vacile nu se sinchiseseră deloc de musafirii ce le invadaseră teritoriul şi buda totodată.
Acolo l-am cunoscut pe Atilla, un moţ ungur care uitase de tot limba maghiară. Casa fusese a bunică-sii, nevastă de miner la Roşia Montana. Pe-acolo prin munţi, circulă tot felul de legende despre aur ascuns şi se pare că şi bunicu-său îngropase undeva vreo 4 kile de aur, dar binevoise să moară fără să spună nimănui despre locul unde pitise comoara. Aşa că Atilla săpase cîteva hectare, inclusiv pivniţa casei, fără să găsească nici măcar un nasture.
Cu timpul, se apucase de băut şi reluase săpăturile cu mai mult sîrg, nevoit şi de faptul că adunase datorii la toate cîrciumile din Abrud. Nu datoriile-l deranjau cel mai mult, ci că nu mai căpăta băutura pe credit nicăieri. Gîndul că aurul era pe undeva şi-l aşteaptă pe el nu-i dădea pace, lua hîrleţul în mînă şi cu îndîrjire şi blesteme groaznice la adresa bătrînului, săpa pînă cădea lat.
Şi cred că sapă şi-n ziua de azi, dacă nu l-a răpus vreo ciroză, cuţit sau topor.

10 comentarii:

  1. Foarte tare. Mie mi-a plăcut să merg cu cortul, dar am renunţat la acest obicei acum mulţi ani, când am îmbătrânit şi m-am făcut comodă.

    RăspundețiȘtergere
  2. mie mi-e frică de animale sălbatice, de oameni sălbatici, de şerpi şi de furtună, deci n-am ce căuta cu cortu'

    RăspundețiȘtergere
  3. in tinerete mergea cu cortul, la mare. acu nu.

    si lasa ca bozgoru` n-o sa dibuie aurul de l-am pitit in timpul razboiului nici sa-l pici cu ceara. sau pacura

    RăspundețiȘtergere
  4. drept sa spun, nu-i o incantare viata-n cort, dar locurile unde poti ajunge numai cu cortul, da.

    RăspundețiȘtergere
  5. A lansat bunicul său o poveste de 1 aprilie şi el a luat-o drept bună. Nţ nţ nţ...

    RăspundețiȘtergere
  6. @Zwk, eu am nevoie de confort, trebuie să recunosc, cu riscul de a părea o mironosiţă. Nu-s de mine coclaurile dacă n-au măcar o cabană, chiar cu budă-n fundu' curţii.

    RăspundețiȘtergere
  7. @cell61, cică nu... mai toţi muntenii ăia au pitit aur să nu-l găsească Partidu'. Doar că bunică-su o fi avut nevoie de un motiv să rîdă de pe lumea cealaltă.

    RăspundețiȘtergere
  8. hm, acum 14 ani am mers ultima data cu cortul. mergeam in fiecare duminica vara eu si cu prietenul meu, actual sot. instalam cortul pe marginea lacului din Mamaia, faceam sex, il strangeam si ne duceam dupa aia fiecare la casa lui. era mai ieftin decat la hotel. ce vremuri...

    RăspundețiȘtergere
  9. @Anca şi cu nisipu' de prin toate găurile cum era?

    RăspundețiȘtergere
  10. nu era pic de nisip. cortul are o musama pe interior sa stii... si fermoar la intrare ca sa nu intre si cainii...hm

    RăspundețiȘtergere