Răbdare

Cică răbdarea e o virtute. Apăi dacă-i adevărat, asta mă face mai virtuoasă decît vreo sfîntă din calendaru' creştin şi ortodox.
Am răbdare să fac tot felu' de chestii mărunte cu mîinile, ca de exemplu să pun un lăcăţel la un fermoar rupt.
Am răbdare cu oameni pe care în mod normal ar trebui să-i dau urgent dracului şi n-o fac. Nu ştiu sigur dacă e vorba de răbdare, sau de politeţe.
Am răbdare să urc o coastă de munte, deşi sunt o leneşă cînd e vorba de umblat pe jos. Că singurul tip din viaţa mea care a încercat să mă plimbe pe dealurile Oradiei, n-a făcut-o din romantism, ci din avariţie. Se temea că dacă mă scoate-n oraş, ar putea fi oarecum obligat să mă ducă la un suc pe care să-l plătească el. Măcar prima dată.
Aşa că tipul acela, s-a trezit trimis fix dracului, pentru că mi se acrise să-mi chinui picioarele şi tocurile pe hîrtoapele de la Releu.
A plîns o vreme, da' a avut multă răbdare. Atîta răbdare, încît a fost în stare să mă urmărească prin discoteci cu un picior în ghips. Da' io, dacă dracului l-am trimis, apăi, acolo a şi rămas, dacă nu cumva s-o fi însurat cu vreo alpinistă.