vineri, 31 decembrie 2010

La mulţi ani 2011

Vă mulţumesc că mă citiţi, că mă lăudaţi şi că mă criticaţi.
Vă mulţumesc că vă răpiţi momente din viaţa voastră şi mi le dăruiţi mie, le preţuiesc ca pe mici comori şi le lipesc de suflet.
Vă mulţumesc că existaţi şi prin voi, exist şi eu.
Să ne revedem cu bine în noul an,
La mulţi ani!

Angela

miercuri, 29 decembrie 2010

Să schimbăm foaia, zic!

Am hotărît următoarele:

Nu gătesc peşte de Revelion.

Nu ţin bani asupra mea, ca anul trecut cînd am stat să mă jeneze în sutien o hîrtie de nuştiucît degeaba.

Nu mă pup sub vîsc, nu beau şampanie, asta din urmă pentru că nu-mi place şi pînă acum am baut-o că n-oi fi fost eu mai cu stea în frunte decît restu'.

Nu pocnesc nici o petardă, nu că aş fi pocnit vreodată. Singurul contact cu o petardă a fost ricoşeul dintr-un bar pe piciorul meu învelit în ciorapi lycra. N-am dibuit autorul cu toate că prima reacţie a fost să mă întorc, să-l identific şi să-i ard o sticlă-n cap, dar era semi întuneric şi-a scăpat.

O să o chem pe Aurica indiferent de starea în care o fi, să intre prima în casa mea de Anul Nou. Dacă e beată rău, o trec de prag, o răsucesc repede să nu se prindă şi-o trimit, sau duc după caz, la ea acasă.

Şi dacă după toate astea n-o să ajung să cerşesc la Biserica cu Lună, înseamnă că toată viaţa m-am ţinut de prostii şi-am respectat nişte superstiţii idioate.

V-am zis că trăiesc periculos... îmi pun lumea şi cerurile-n cap!

luni, 27 decembrie 2010

Gîndul de luni

Azi e una din acele zile... Nu, nu ACELE zile, ci una în care am tot felul de revelaţii şi perle de înţelepciune pentru folosul şi binele umanităţii, pentru că, hey... sunt  o clarvăzătoare şi-o minte luminată fără de care lumea ar fi mult mai săracă.

Să vă zic... Am observat că pe zi ce trece devenim tot mai neajutoraţi şi trebuie să fin învăţaţi de tot felul de experţi, cercetători, vizionari, extratereştri, reviste şi tv cum şi ce trebuie să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ba chiar şi cu cine şi cum să ne-o tragem. Asta n-ar fi neapărat ceva rău, pentru că şi oamenii ăia care cerceteză, scriu la reviste trebuie să mănînce o pîine şi de ce-ar trudi pe şantier pentru ea, cînd găsesc un public însetat de sfaturi de genul "cum să cucereşti bărbatul viselor tale", "cum să-ţi dai seama că iubita te înşeală" şi "10 ponturi pentru menţinea pasiunii în căsnicie"...

Trecînd peste probabila experienţă a sfătuitorilor, stai şi te-ntrebi: wtf? Ce-am devenit oare? Nişte păpuşele ce-şi ţin capetele pe umeri doar să nu le plouă-n gît? Unde ne sunt instinctele care ne-au condus existenţa pînă în momentul în care ne-am obişnuit să ni se dea totul gata mestecat, un fel de preludiu la ceea ce mi se pare absolut previzibil : "taci şi-nghite".

Ca să fiu mai explicită... de multă vreme am scuturat de pe mine aproape toate stereotipiile şi aşa zisele principii. Am aruncat cît colo maximele şi cugetările altora, criticile, aprecierile, morala ţinută cu degetul aţintit spre nasul meu şi-am ales să fiu liberă pe cît se poate pe interior, că pe dinafară nu e posibil, dat fiind că nu trăiesc în pădure.

Am observat totuşi că mi-au mai rămas nişte firimituri pe guler, cam în spatele cerebelului cînd decretez: sunt aşa şi pe dincolo... În realitate, sunt aşa şi pe dincolo în anumite împrejurări şi cu anumiţi oameni, dar nu pot generaliza pentru simplul motiv că nu sunt la fel de aşa şi pe dincolo în alte împrejurări şi cu alţi oameni.

Semnalul de alarmă s-a tras în momentul în care am spus că sunt instinctivă şi m-am simţit ca o tradătoare faţă de mine fireşte, pentru că aproape am uitat de cel mai bun şi sincer prieten pe care l-am avut şi-mi va rămîne alături pentru totdeauna... instinctul.

El este personificat în entităţile din poveştile copilăriei cu tot felul de nume: vrăjitoare, zînă, voci interioare. Instinctul m-a prevenit, m-a ocrotit şi m-a salvat toată viaţa şi nu mi-a cerut nimic în schimb. Eu l-am clamat cu voce tare, dar deseori l-am ignorat şi-am zis că-s înţeleaptă dacă răsucesc o idee pe toate părţile.

Ne lăsăm inoculaţi cu idei care nu ne aparţin şi nu ni se potrivesc, cu sfaturi imbecile şi de cele mai multe ori inutile, ne lăsăm copleşiţi de adevărurile altora pentru că sună frumos şi adînc, chiar dacă lor le-au venit stînd pe budă, sau morţi de beţi într-o cîrciumă.

Ne împiedicăm în tradiţii şi credinţe ridicole, mîncăm peşte de Revelion ca să avem bani, nu mîncam pasăre ca să nu rispim, ne facem cruce să nu ne bată dumnezeu.

Numărăm caloriile, gudronul din ţigări şi murim călcaţi de tren. Citim reviste colorate şi scumpe ca să aflăm că putem purta mai mult de trei culori la o ţinută şi că nu se mai poartă mov.

Ne aliniem anonimi şi docili în faţa noilor zei, sorbindu-le fiecare sfat de teama că altfel nu ne găsim locul pe lumea asta si uităm esenţialul şi anume că, nu suntem chiar aşa de diferiţi de animale pe cît ne place nouă să credem. Doar mai ipocriţi.

Din ipocrizie şi comoditate ne ignorăm dorinţele, trupul şi mintea şi ne acoperim laşitatea cu toate zorzoanele pe care alţii le pun pe noi, cu consimţămîntul nostru entuziast.

Într-un final,  ne vom trezi în faţa inevitabilului bilanţ şi vom constata trişti o sumă de eşecuri şi renunţări, toate în numele unor principii, dogme cu care n-am avut niciodată nimic în comun. Şi cu vina de a ne fi ignorat instinctul.

Eliberare

Ciudată şi totuşi plăcută liniştea şi pacea din sufletul meu. Neobişnuită, nesperată, binevenită ca un somn fără vise, odihnitor.

Doar cîte-o tresărire răzleaţă mă mai trimite pentru o clipă în haosul din care-am ieşit. Mi-e bine, sunt ca iarba încă verde din curte pe care se aşterne zăpada acum ca o plapumă din puf ocrotitoare. Nici o urmă, doar alb şi moale.

Ştiu însă că e doar un răgaz să-mi trag răsuflarea, o linişte dinaintea furtunilor ce vor veni. Sunt la răscrucea unde s-a terminat un drum şi mi se-aştern altele în cale, de aceea simt că sunt mereu la început.

Oare de asta nu mă plictisesc niciodată?

miercuri, 22 decembrie 2010

Recunoştinţă

Printre alţii, am fost provocată de Mircea Popescu să scriu despre lucrurile pentru care sunt recunoscătoare. Sunt vreo două săptămîni dacă nu mai bine, de cînd mă gîndesc la asta şi cu toate că risc să par cinică, ei bine... trăiesc periculos!

Nu sunt recunoscătoare pentru multe, dar mulţumesc to who it may concern, că nu m-am născut în Somalia sau Coreea de Nord.
Că nu am trei picioare şi un braţ.
Că nu am IQ sub 120.

Sunt recunoscătoare pentru toate experienţele prin care am trecut, chiar dacă multe dintre ele au fost nasoale şi m-aş fi lipsit bucuroasă de ele, dar ştiu că dacă nu le-aş fi avut aş fi fost fericită în ignoranţa mea, ceea ce nu e neapărat un lucru bun. Exemplific cu un citat din Maica Tereza, ca să fiu cît de explicită posibil, cu menţiunea că nu cred în Dumnezeul din Biblie: Stiu ca Dumnezeu nu-mi va da nimic din ceea ce nu pot duce. Mi-ar placea doar ca El sa nu aiba chiar atata incredere in mine.

Cu alte cuvinte, mulţumesc pentru teste, încercări sau cum vrei să le zici, da-s sătulă pînă peste cap, iar dacă ţie  nu ţi-am dovedit ceea ce era de dovedit, înseamnă că eşti un Dumnezeu neîncrezător, nesigur şi în nici un caz perfect.

Nu sunt recunoscătoare pentru nimic din ceea ce am realizat, pentru că nimeni, niciodată nu mi-a dat nimic pe gratis... Totul a avut un preţ, uneori, greu de plătit.

Toate micile mele victorii m-au costat, uneori preţul a fost mult prea mare pentru ceea ce am obţinut. Unii spun că am primit lecţii de viaţă şi spun şi eu că nimic nu e întîmplător... Totuşi, după îndelungată analiză, am descoperit că toate acţiunile mele au avut urmările fireşti, toate alegerile mele au avut consecinţele fireşti. În esenţă, mi-am creeat propriul univers şi mi-am determinat cursul vieţii pe care o am, cu bune şi cu rele.

Evident, uneori sunt tentată să-mi plîng de milă, dar cine nu este? Cine n-a zis măcar o dată "sunt răţuşca cea urîtă" să dea primul cu bolovanul!

Nu sunt recunoscătoare pentru nimic... Sunt creatorul propriei realităţi şi nu pot da vina pe nimeni pentru eşecuri şi nu trebuie să mulţumesc nimănui pentru succes, nici măcar acum în preajma Crăciunului, pentru că dacă aş face-o, aş fi o ipocrită.


Prefer să par cinică .

joi, 16 decembrie 2010

Christmas Card, un alt film imbecil la care m-am uitat

Sunt un martir! M-am sacrificat din nou şi-am mai văzut un film idiot, de data asta cu tema Crăciunului. Filmul se numeşte "The Christmas Card" - american, cu  distribuţie anonimă, intrigă subţire, dialoguri de doi lei nu mai lungi de 4 replici fiecare, majoritatea fiind formate din maximum patru cuvinte, dar îmi vin în minte alea mai scurte: Let's go, Come here, Go my son...

Filmul începe cu o mînă de femeie care scrie o felicitare de Crăciun cu titlul generic "Dear army member" şi e trimisă random armatei, care armată o trimite fix în Afghanistan la un anume sergent Cody Nuştiucum. Cody ăsta e un tip cu ochi albaştri care se uită amuzat la camarazii săi care cîntă cu un aer ştrengăresc colinde de Crăciun. Cum felicitarea vine din Nevada City unde e iarnă în preajma Crăciunului, sunt surprinsă să constat că în Afghanistan pare a fi vară... atît după vestimentaţia militarilor cît şi pentru că ei cîntă şi petrec în aer liber.

Nici scenaristul acestui film nu are cea mai vagă idee despre locul de pe hartă unde este Afghanistanul şi nici despre iernile cumplite de acolo care culmea, sunt tot în preajma Crăciunului... Cum sunt obişnuită să constat că americanii în marea majoritate sunt complet pe dinafară la capitolul geografie chiar cu google-ul sub nas, hotărăsc să nu fiu cîrcotaşă şi să trec cu vederea această "scăpare".

Sergentul Cody are un prieten care sare în aer în timp ce descărca un camion. Prietenul, îi arătase o poză cu logodnica lui cu care urma să se însoare la vară, săritul în aer contramandînd definitiv nunta. Între noi fie vorba, explozia a semănat cel mult cu un foc anemic de artificii, semn că întreg filmul avea să fie o fuşereală ieftină.

Sergentul e marcat de moartea eroică a amicului său, iar superiorul îl trimite forţat în concediu în State cu misiunea de a duce tăbliţele de identificare a eroului mort "tinerei văduve". Sergentul se codeşte sfîşiat între dorinţa de a-şi servi patria şi datoria de a duce tăbliţele alea, dar ordinul e ordin. Se mai uită la felicitarea de Crăciun şi următorul cadru ni-l arată călare pe un Harley lîngă indicatorul de Nevada City.

Îşi face datoria, îi duce "tinerei văduve" tăbliţele, după care intră într-un Dinning unde comandă o salată de pui cu cartofi prăjiţi, pîine de secară şi ciocolată caldă, după care întreabă un client "unde e LATRINA". În timp ce bravul sergent e la budă, intră fix domnişoara care trimisese felicitarea şi-şi bagă mîinile în mîncarea lui crezînd că e ceea ce comandase ea la pachet, pentru că surpriză, aveau aceleaşi gusturi. Urmează nişte scuze, zîmbete şi întrebarea "care ar fi fost şansele ca ei să comande acelaşi lucru".

Sergentul se cazazează la singurul hotel din oraş doar pentru o noapte, iar proprietara îl invită să o însoţească la biserică. El cu felicitarea în mînă care înfăţişa biserica, acceptă. La biserică îi urează bun venit nimeni altul decît tatăl fetei ce-i halise din cartofi. Apare şi ea şi timp de trei minute se filează intens şi astfel am ocazia să constat că ambii sunt actori de mîna a şaptea şi aşa vor rămîne pe veci. Nu tu talent, nu tu expresivitate, iar de inteligenţă nu îndrăznesc să comentez, de teamă că aş fi nevoită să recunosc că-s la fel de idioată ca şi ei de vreme ce am stat să mă uit la un asemenea film.

Ies din biserică, iar tatăl fetei dă să traverseze strada după sergent, dar pe uliţa pustie apare un vitezoman care dă să-l calce. Bravul sergent îl plachează pe bătrîn, dă cu el de pămînt şi-i salvează viaţa. De acum, devine eroul familiei care-l duce acasă în ciuda opoziţiei sale vagi.

Casa din bîrne lîngă o pădure de brazi, e un vis tipic american şi după cum spune sergentul Cody, e exact cum a visat-o el. Îşi dă seama că se dă de gol şi-o întoarce ca la Ploieşti şi-i spune fetei că aşa şi-a imaginat doar.
Urmează nişte chestii: Cody cară lemne, tatăl fetei aruncă priviri cu subînţeles fetei care ar trebui să răspundă la fel dacă ar avea un dram de talent, iar se pun lemne pe foc, iar se coc prăjituri, se zîmbeşte tîmp şi la urmă tatăl îi propune lui Cody să-l ajute la fabrică pînă după sărbători.

Familia deţine o un gater din cîte înţeleg, iar Cody acceptă cu condiţia să nu fie plătit, doar pe casă şi masă. Iar e toată lumea fericită, iar priviri cu subînţeles, semn că tatăl fetei pusese ochii pe el şi-l vrea de ginerică. Din cînd în cînd este admonestat de soţia lui cu care trăieşte o intensă poveste de iubire de vreo 100 de ani şi cu care se plimbă în fiecare zi în locul "magic" unde a cerut-o de nevastă.

Între timp Cody trudeşte din greu la fabrică şi fiecare membru al familiei, inclusiv un unchi al fetei ies pe terasa biroului să-l privească muncind, dînd din cap mulţumiţi.

Apare însă iubitul de multă vreme al fetei, Paul, care e degustător specialist de vinuri şi călătoreşte mai mereu. Aflăm că tatăl fetei nu-l prea agrează, una pentru că se teme să nu-i ia fata de lîngă el şi pentru că i se pare că el e mai mult pe drumuri decît lîngă Faith a lor. Cuplul se mozoleşte pe canapea cînd apare Cody cu un braţ de lemne. Deduc că toţi se simt stînjeniţi, dar calitatea de actori slabi nu le îngăduie să aibă vreo expresie.

Aici începe complotul tatălui cu unchiul, care văd în Cody un candidat mai bun pentru fata lor mai ales că-l testaseră la muncă şi-l vedeau ca pe continuatorul afacerii familiei. Şi asta am dedus-o tot eu, că personajele nu dau prea multe indicii.

Nu insist pe următoarea jumătate de oră cînd se duc la Balul veteranilor şi unchiul complotist o cere pe Faith la dans doar ca să i-o smulgă lui Paul din braţe şi să i-o dea lui Cody. Paul crapă de gelozie şi o duce la cină pe Faith într-un local pe care-l închiriase special ca s-o ceară de nevastă. Ea acceptă fără nici o ezitare, cu toate că accidental alunecînd pe gheaţă căzuse pe Cody şi se sărutase cu el.

Îi duce lui Cody vestea cea mare şi-i spune că sărutul lor a fost o greşeală, el zice că bine şi eu ar trebui să înţeleg că este distrus. În schimb el lustruieşte ceva pe ascuns, surpriză pentru părinţii lui Faith. În ajunul Crăciunului se duc iar la biserică, iar sergentul cu Faith se filează intens din nou sub ochii geloşi ai lui Paul care se ridică şi pleacă. Pleacă şi Cody, dar lasă o scrisoare şi o hartă.

Familia se ia după hartă şi ajung în locul "magic" al cuplului de îndrăgostiţi tomnateci unde găsesc surpriza: o bancă cioplită de Cody şi felicitarea de la Faith. Ochi lăcrămoşi, priviri în zare, regrete. Cody nu mai era, daaar Faith ştie unde-l găseşte şi anume lîngă Podul Veteranilor  pe care sergentu-l văzuse într-o poză de pe peretele garajului şi-i plăcuse rău, căci exclamase "what a view".

În următoarea scenă îl găsim pe Cody belind ochii la un pod. Din privirea lui ar trebui să deducem că e trist, singur şi că tocmai a pierdut femeia şi dragostea vieţii lui, cînd... lovitură de teatru! În spatele lui apare Faith, care cu o privire şugubeaţă îl ceartă: să nu mai îndrăzneşti să pleci vreodată fără să-ţi iei rămas bun!
Se pupă şi gata. The End!

P.S. Da, sunt masochistă!

miercuri, 15 decembrie 2010

Domnişoara Petra la serbare

Serbările de pici au un farmec deosebit, sunt emoţionante şi amuzante. Luni, domnişoara Petra a avut prima serbare la grădiniţă, unde e în "dupa mică" - a se citi "grupa mică".
  O şedinţă foto, înainte de a începe serbarea.

O discuţie între fete, despre noile tendinţe în materie de modă.
Un scurt instructaj despre poziţia de "domnişoară"...
Domnişoara Petra, nu e mulţumită de eleva sa.
Poezie cu poalele-n cap, pentru Moşu'.

Şi oricît de Grinch aş fi eu... Ea e Crăciuniţa mea!

duminică, 12 decembrie 2010

Unii, alţii

Se ştie cîtă energie risipim noi romanii în politică. Se ştie că la vremea alegerilor se dezbină familii, se-nvrăjbesc fraţi între ei, părinţi cu copii, soţi şi soţii, din motive politice.

Aseară, la o petrecere, unul dintre invitaţi a găsit o ocazie nesperată de a face politică şi evident, de a impune şi celorlalţi simpatia lui pentru un anume fost candidat la preşedenţie, să nu dăm nume, dar să-i spunem în continuare Ochi de Peşte Fiert. L-am rugat  elegant să lăsăm dracului politica şi să ne vedem de ale noastre, mai ales că nu ne văzusem cu toţii la un loc de vreo 3-4 ani.

 Părea să fi-nţeles, dar după încă două pahare de pălincă, revine cu altă problemă arzătoare care nu suferea amînare şi se cerea dezbătută şi anume, concediul maternal, într-un cuvînt, "mămicile". "Mămica" lui, îl priveşte dispreţuitoare, îi zice să tacă, dar pe el îl lăsaseră frînele. Eu adopt tactica "mă-ntorc spre alt interlocutor şi mă prefac că nu te aud".
 Renunţă bosumflat.

Mă duc să mănînc, hop şi el. Se aşază la masă şi începe cu nişte platitudini gen "chiorul", "marinarul"... Înghit cu noduri şi oscilez între a mă ridica de la masă şi a-i da cu farfuria între ochi, în schimb aleg să inspir adînc ceea ce nu foloseşte la nimic. El ia asta ca pe o încurajare şi rău face. Îl opresc cu un gest al mîinii:

- Claudiu, cînd vei avea părerile tale, putem discuta, pînă atunci, dau pe Antena 3 şi ascult exact ce-mi spui tu.

 L-am lăsat cu dumicatul în gît, m-am ridicat de la masă şi m-am aşezat pe canapea, dar nu pe locul din apropierea lui unde stătusem mai devreme.

Cînd a revenit, era ca un căţeluş umil şi s-a mulţumit să le povestească celorlalţi cum a spart el un lacăt cu un pistol Carpaţi. L-au crezut cu toţii, inclusiv nevastă-sa care-l privea uşor amuzată, contrariată, întrebîndu-se desigur ce caută ea lîngă el.

 Şi eu mă întreb acelaşi lucru, mai ales că-mi pare o femeie cu toate ţiglele pe casă, dar na... există momente în viaţă cînd e prea tîrziu să mai schimbi ceva, de exemplu, cum să judeci oamenii altfel decît după aspectul fizic. Că şi el are vreo 30 de kile cu bocanci şi blugii uzi pe el.
 Şi să nu uit: şi cu pistolul Carpaţi la brăcinar.

joi, 9 decembrie 2010

De ziua măscăriciului ce se visează rege

Azi noapte, la 23.59 fix, Maria Dragomiroiu îşi flutura pletele cîntînd "La mulţi ani, domnu' Dan", în studioul OTV. Ca niciodată, nu apărea îndemnul "daţi SMS, dacă e ziua de naştere a  domnului Diaconescu sau nu", deşi n-aş băga mîna-n foc că nu s-a cochetat cu ideea.

Următorul cadru, DD în prim plan, cu atîtea urme de ruj pe faţă, cam cîte pete de ulei are Bruce Willis într-un film unde salvează un avion de pasageri, sau chiar lumea. Între pupăturile moşilor şi fufelor din studio, preocupat de imaginea sa, DD arunca cîte o privire furişă spre monitoare, încercînd apoi anemic să îndepărteze roşeaţa.

Prin faţa lui se perindă şi se-nghesuie să se vadă la TV, oameni cu cadouri, torturi, din care unul înfăţişează Palatul Cotroceni unde DD este dat drept viitorul locatar. Domnul Dan mustăceşte ca un motan la borcanul cu smîntînă, acceptă buchete de flori, urşi Panda, ciocneşte şampanie, deşi am bănuiala că doar el şi cîţiva apropiaţi au şampanie în pahare, în ale celorlalţi aş putea jura că era bere.

După ce tot studioul şi-a prezentat ploconul şi pupătura, DD îl invită pe Nicu Paleru să-i cînte şi se-ncinge o horă penibilă, cam cum sunt toate horele televizate. Cu toate că DD este caracalean, nu ştie pasul de horă şi-şi dă cu stîngu-n dreptul, zîmbind cu grijă să nu i se vadă ştirbitura şi-şi roteşte ochii sfios ca o fată mare în timp ce se-nvîrte în jurul mesei.

Se gată hora, el mulţumeşte emoţionat de nu mai poate şi anunţă imediat o dezbatere. Mut canalul şi revin peste două minute şi-l găsesc pe domnu' Dan dezbătînd nu ştiu ce, dar ştiu cu cine: cu nimeni altul decît... decît... omniprezentul Serghei Mizil!

Recapitulînd, DD a împlinit ani în direct, dar n-am văzut nici măcar una dintre figurile care i-au făcut rating la nevoie: nu tu Magda Ciumac să-i execute un dans din buric pe masă, nu tu Nichita să-l alinte "sufletul meu", nu Naomi să-l mînjească de ruj, nu Roxi Manelista, nu Fernando de la Caransebeş, nu Sexy Brăileanca, de unde deducem că DD i-a făcut vedete cu dărnicie, iar ăia nerecunoscătorii habar n-au avut că e ziua lui.

Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai tare, e absenţa lui Barbu. Acuma, axistă două variante: ori era ocupat cu Codex Alimentarius, baba Vanga şi Nostradamus, ori e în dizgraţie. Daţi SMS dacă da.

miercuri, 8 decembrie 2010

Veşnica pomenire a unui cîine, sau ce caută unii oameni în viaţa mea?

Iar m-a pus Necuratul s-o sun pe J, într-o clipă de rătăcire că altfel nu-mi explic.

Cum de la o vreme încoace, nu mai poate fi vorba de o conversaţie între noi două, datorită faptului că nu ştiu CÎND şi în ce împrejurare a devenit deşteapta universului, eu tac şi ea vorbeşte. Nici nu contează despre ce şi nici că sare de la un subiect la altul nu are importanţă.

Totuşi, cînd reuşesc să mă strecor mai mult decît ca să spun un "da" sau "nu", intervenţia mea este întîmpinată de un fornăit, apoi de un plescăit ironic născut din superioritatea ezoterică a unei femei ce-şi populează viaţa cu pisici. Multe.

A pomenit iar de răposatul Onix, cîinele ei iubit, care a dispărut prematur  răpus de o boală necruţătoare la doar 7 anişori.
- Îţi dai seama că sufleteşte sunt bine, na... zice ea ezitînd ca să înţeleg că de fapt e tocmai pe dos. Ieri a fost un an de cînd a murit Onixuţu'... Oftează, iar pe mine nesimţita  mă pufneşte rîsul şi nu mă rabd:
- Nu i-ai făcut parastas?
- Ba da, zice ea, apoi se prinde că nechez ca o iapă şi se înfurie:
- Vezi ce capră eşti? Tu eşti normală?

Întrebarea mă lasă perplexă; adică ea face parastas unui cîine şi tot eu nu-s normală? Pînă să mă dumiresc eu dacă am auzit bine sau nu, mă face şi proastă. Ei, asta e prea mult şi ca să mă răzbun, rîd şi mai cu poftă pînă simt că-i crapă ficaţii.

Abia cînd ştiu că s-a înfuriat peste măsură, cochetez cu ideea că asta ar fi cea mai bună ocazie să-i spun că în ciuda convingerii ei că dintre noi două, ea e cea iluminată spiritual şi bunătatea întruchipată - a reacţionat ca o pizdă proastă. Din păcate, nu sunt în dispoziţia aceea în care pot alunga fără regrete sau mustrări de conştiinţă un om pe care-l cunosc aproape de-o viaţă.

Şi Doamne, ce mult m-a tentat!

luni, 6 decembrie 2010

Revista presei de ulei

Zilele astea m-au bîntuit nişte gînduri aventuroase, cum ar fi, să mă las de fumat şi cum gîndurile au fost atît de intense, iar dezbaterea mea cu mine însămi atît de  ascuţită, a rămas aşa, în faza de proiect de realizat, dar undeva în viitorul îndepărtat.

Cum a început deja isteria sărbătorilor şi pînă şi prietenele mele insistă să facem întîlniri tematice cu subiectul "unde facem revelionul, la mine sau la tine", sau "eu aduc salate, eu friptură şi cognac cu ştaif", m-am resemnat şi m-am mulţumit să mai boscorodesc pe facebook, protestînd anemic la avalanşa de colinzi.

Între timp, mai butonez şi tv-ul şi cum am cam rămas în urmă cu răutăcismele, am să încep cu 1 Decembrie. Îmi plac paradele militare, îmi plac uniformele şi disciplina (cînd e s-o impun altora) şi am tot spus că dacă mă făcea mama băiat, general eram azi. M-am uitat cap-coadă la defilare, înciudată doar cînd camera se muta pe floarea politicii romaneşti, inclusiv pe ale sale cadavre politice din care amintesc doar pe Emil Constantinescu în ordinea celebrităţii, pentru că a fost şi va rămîne întotdeauna expresia omului din plastilină pe care l-a învins sistemul şi dacă tot am precizat o ordine, insist să ofer locul al doilea domnului Ciorbea care atît de şters fiind, habar n-am dacă a fost prezent sau nu şi nici nu contează.

După ce s-a terminat, am vrut să urmăresc festivităţile de la Alba Iulia, dar am nimerit doar la slujba religioasă, cu popi îmbrăcaţi în odăjdii aurite, cu coroane uriaşe, bătute-n nestemate pe cap, de parcă erau împăraţi pogorîţi din ceruri. Privindu-i, mi-au venit în minte toţi popii pe care i-am întîlnit de-a lungul vieţii şi indiferent de împrejurare, mi-au cerut bani mai mult sau mai puţin făţiş, indiferent de serviciul oferit, nuntă, botez, înmormîntare, parastas. La Alba Iulia, de ziua Romaniei, primii binecuvîntaţi au fost arhiereii, apoi mitropoliţii şi la urmă pulimea, poporul roman. Că doar nu era să fie ei primii, cînd nu au alt merit decît să umfle buzunarele preafericiţilor şi a sfintei biserici ortodoxe pe care n-o mai satură nici măcar patronul ei, bunul Dumnezeu.

De aici, îmi zboară gîndul la iniţiativa Mitropoliei Moldovei de a oferi sprijin şi consultanţă, nu dependenţilor de etnobotanice, droguri, violuri de babe, nu pedofililor şi nici incestuoşilor, ci dependenţilor de sex, căci nimic nu dăunează mai tare moldovenilor decît sexul în exces. Desigur, nu uit nici de preafericitul de la Mitropolia Tomisului care-a făcut o gaură de miliarde neplătind contribuţiile salariaţilor la stat, alegînd să construiască în schimb din banii ăştia, o foarte trebuincioasă şi plină de har pensiune de cinci stele prin Suceava.

Cum cu popimea-s lămurită, nu pot să nu amintesc de OTV, care după amiezile a rămas fixată pe Codex Alimentarius, iar noaptea pe legende şi poveşti cu strigoi. Aseară pe la unşpe, se dezbătea cazul a doi copii găsiţi morţi şi fără organe la Poplaca, judeţul Sibiu. În zadar dezminte Poliţia, în zadar telespectatorii cu mai mult de 2 neuroni îl roagă pe "viitorul peşedinte al Romaniei" să nu mai răspîndească minciuni şi să nu bage spaima-n copii. Domnul DD, nu vrea şi pace: trei călugăriţe fură copii, îi omoară, le scot organele şi le vînd pe piaţa neagră! Preşedintele Ştirb vrea audienţă şi vrea bani din SMS-urile agramaţilor care sunt invitaţi să răspundă unei întrebări de-o profunzime aproape incomensurabilă şi anume: credeţi că au fost omorîţi pentru trafic de organe?

Răspunsurile semi-analfabeţilor, cretinilor, retarzilor, a boilor de orice vîrstă, plătesc Rolls Royce, elicoptere, vacanţe în locuri exotice, la care prostanii care-şi dau ultimii cenţi pe sms-uri nici nu visează, pentru că n-au auzit de ele în viaţa lor.

Pe la Realitatea şi Antene, nu mai trec nici măcar din curiozitate morbidă: aceeaşi ciocli ai neamului, aceleaşi bocitoare, aceleaşi titluri alarmiste.
Constat totuşi, o uşoară înviorare a romanilor, o abia perceptibilă creştere a respectului de sine şi a conştiinţei colective. O fi de la Crăciun? Că dacă e, promit să nu mai cîrtesc!

duminică, 5 decembrie 2010

Preţul libertăţii

Vis-a-vis de ABC-ul la care mai fac cîte-o cumpărătură neprevăzută, în uşa scării, a murit azi un boschetar. Un tip făcea poze, un altul scria ceva, iar vreo 5-6 bărbaţi căscau gura, comentînd amuzaţi. Vînzătorul ridică din umeri: "după atîta spirt cît a turnat în el" şi intră la loc în magazin, unde-l chemase casiera.

Anul trecut, primăria a organizat o amplă operaţiune de asanare a unui cuib de boschetari, care-şi făcuseră tabăra în jurul ţevilor cu apă caldă de lîngă o fostă uzină prosperă a oraşului. S-au încărcat 5 remorci cu gunoaie în protestele homeless-ilor de toate vîrstele, femei şi bărbaţi, ce-şi făcuseră o comunitate mică, dar înţesată cu folii de plastic, fotolii rupte, oale, cartoane şi nelipsiţii cîini. Ziua şi-o petreceau la birtul din colţ, sau în fotolii fluierînd după fete, iar serile ardeau pet-uri, cauciucuri şi ce se mai nimerea. Toaleta era ceva mai încolo, în aer liber fireşte şi de regulă, mai ales după ce numărul lor sporise, era inevitabil să nu dai cu ochii de unul care-şi făcea nevoile.

Cînd au venit jandarmii să-i împrăştie, boschetărimea s-a revoltat aşa de tare, încît au chemat televiziunile să protesteze. Un reporter mai naiv l-a întrebat pe cel ce părea şeful şi instigatorul, de ce nu se duc la azilul de noapte, sau la căminul pentru oamenii fără adăpost. Răspunsul a fost halucinant: "Nouă ne place să fim liberi!"
În cămin sunt primiţi condiţionat: nu vii beat, nu faci scandal, nu faci mizerie şi musai munceşti ca să nu te ţină comunitatea pe gratis, ori asta înseamnă deja reguli pe care ei nu aveau cum să le-ndeplinească, pentru că lovesc în însăşi libertatea lor de a bea cînd au ei chef, a face mizerie şi scandal şi a trîndăvi după pofta inimii.

Cîteva zile s-au tot reinstalat după plecarea gunoierilor şi a jandarmilor, pînă au înţeles că ori de cîte ori revin, sunt din nou alungaţi şi de atunci zona aceea, centrală de altfel, a rămas curată.
Mă gîndesc totuşi ce înseamnă libertatea asta la ei: frig crunt cu degerături iarna, mizerie şi putoare în toate anotimpurile, bătăi adesea sfîrşite în lame de cuţit, futaiuri la beţie şi plozi. Mai au şi libertatea de a muri de frig, ca boschetarul de astăzi.

joi, 2 decembrie 2010

Lăbăreli

De ce întotdeauna cînd cineva începe o frază cu "Nu vreau să fiu necioplit, obraznic, nepoliticos, rîie, etc", sfîrşeşte prin a fi, ştiind încă de la începutul enunţului că ceea ce va spune va fi perceput ca o mitocănie?

Tipul de care vă zic, că există în carne şi oase - bănuiesc mai mult oase, mi-a lăsat un mesaj pe Republica Artelor, în care spunea că nu vrea să pară necioplit, dar bag de seamă că nu s-a putut abţine.

În mod normal, nu mă las afectată şi ripostez cu cruzime, ceea ce am şi făcut, dar din păcate cu eleganţă, că nici eu nu mă pot dezbăra de educaţia pe care am primit-o. Să vă spun pe scurt despre ce e vorba: am publicat Soldatul şi Hangiţa pe un grup numit Poezeama ( da, aţi citit corect), fără să fi citit în prealabil regulamentul. Sinceră să fiu, nu dau doi bani pe regulamente şi evident, nici pe reguli, de aceea n-am băgat de seamă că de fapt grupul respectiv e unul de DISCUŢII filozofice despre poeţi cunoscuţi şi necunoscuţi, un fel de lăbăreală tristă cu alte cuvinte.

Poezia am publicat-o de cîteva zile, am primit comentarii, am răspuns la ele, dar azi, mintea creaţă care a înfiinţat grupul, s-a autosesizat şi m-a înfierat cu superioritatea unui puşti imberb, cu ochelari groşi, dinţi de iepure şi mai mult ca sigur, virgin. Îmi transmite că de obicei şterge poeziile, dar mi-a făcut mie hatîrul s-o lase pe-a mea, subliniind totuşi cu răutatea unei caţe că "există nenumărate locuri în care puteţi posta, inclusiv pe unul dintre celelalte grupuri", lăsînd să se-nţeleagă printre rînduri că ceea ce scriu eu nu are nici o valoare şi că pot posta dacă ţin morţiş "inclusiv pe unul din grupurile de poezie".

Că m-a deranjat mesajul, e de la sine-nţeles, dar regret că nu am răspuns grobian aşa cum am avut impulsul: "N-aş vrea să par arogantă, dar fac ceva pe grupul tău". În schimb am zis că-s sătulă de regulamente şi de reguli şi că poate şterge liniştit. Că mă doare-n cot. N-a şters, dar am făcut-o eu acum 5 minute şi am şi părăsit grupul. Îl las cu lăbăreala lui de trist, poate n-are altă bucurie-n viaţă.

marți, 30 noiembrie 2010

Ridică-te iubito!


 "Scoală-te România Mea, ridică-te iubito, scutură-ţi jugul şi vino spre mărire, o,  cetatea Iubirii Mele. 
Nu mai plînge iubito, că vaiul trece, mai e un ceas. Iată răsare Soare nou şi florile se desfac şi Eu vin să te fac mireasă, vin să te iubesc şi să te aşez întru glorie şi toţi prietenii te vor vedea şi vor umbla întru stălucirea ta iubito, că aşa sta scris despre tine, că regi vor umbla întru mărirea ta.
Vine Domnul să se odihnească peste tine, că iată întru tine binevoiesc. Te-au cîntat poeţii tăi, te-au cîntat păgînii tăi şi n-au ştiut de ce te cîntă, iubito. Duhurile Mele suflau dis-de-dimineaţă peste tine şi-ţi trezea cîntul de iubire şi cîntai, o, cetate iubită, cîntai cîntecul tău de iubire şi erai frumoasă şi cîntai.
Au trecut peste tine nori şi ceaţă şi-ţi schimbau frumuseţea şi rîsul tău înceta atunci, dar nici o ispită n-am lăsat-o să treacă peste puterea ta. Duhul Meu, ca un bucium se trezea dis-de dimineaţă şi suna cu jale şi ridicam din tine pe vitejii Mei şi le încingeam mijlocul şi te eliberam de sub povară şi apoi din nou zîmbeai, iubito, că de la naştere te-am iubit şi te-am sortit să fii a Mea.
Dar cînd a venit iarna, peste tine a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi-ai murit aproape de tot. Şi te-ai zbătut în sîngele tău şaptezeci de ani şi s-a făcut o zăpadă roşie de sîngele tău. Şi-am trecut pe lîngă tine şi erai goală, iubita Mea, şi Mi-am dezbrăcat veşmîntul şi te-am învelit, că Mi-am adus aminte de tinereţea ta, cînd erai frumoasă şi albă.
--------------
Scoală-te iubito, şi lasă-Mă să-ţi aud glasul, aprinde candela şi ieşi în prag, iubita Mea, şi veghează iubito, că vin în curînd!"

La mulţi ani, Romanie! 

Notă: Acest text nu-mi aparţine, e un fragment din profeţiile de la Pucioasa.
Mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu, pentru că aşa simt: o iubire aproape carnală, pămîntească şi totodată divină pentru ţara mea. Cine mă cunoaşte, ştie.

luni, 29 noiembrie 2010

O zi toridă de vară

Era atît de înebunitor de cald, încît găinile zăceau pe la umbra cu ciocul deschis, cu aripile răsfirate, de ziceai că-şi dau ultima suflare.

Cîinele trădător al bunicului se trîntise lîngă casă, pe trotuarul din ciment, cu limba scoasă, respirînd sacadat de parcă fiecare gură de aer grăbită i-ar fi fost ultima.

Nici porumbeii nu se mai auzeau, nici unul nu-şi mai iţea capul pe uşiţă, semn că acolo sus la ei în podul casei era cuptor.

Satul amorţise sub vipia necruţătoare, doar porcii se mai auzeau grohăind anemic prin coteţe.

Fata scobea toropită în praful de lîngă băncuţa pe care i-o făcuse bunicul, din doi butuci şi-o scîndură lîngă grădiniţa de flori, straşnic împrejmuită de gardul înalt, fortăreaţă de netrecut pentru orătăniile curţii. Doar cocoşul cel nebun, în momentele în care se credea vultur, mai nimerea din zborul lui chinuit dincolo de el.
                                           Foto: Bogdan Stanciu

Acum, pînă şi el îşi făcuse loc sub coşara de porumb, împărţind locul cu motanul şi un pui golaş ce se ataşase nefiresc de el şi de cîinele trădător.

Fata se ridică alene de pe băncuţă şi intră în casa răcoroasă unde în zadar o chemase bunica mai devreme. Se încăpăţînase să facă "ceva", doar că nu găsise nimic de făcut.

Bunica stătea întinsă pe-o parte, c-o mînă sub cap. Deschise ochii şi-o chemă lîngă ea, adunînd-o în poala ei. Fetiţa îşi pironi ochii la peretarul cu vînătorul şi căprioara ce se zărea printre copaci şi începu să ţeasă o poveste, pe care avea s-o ia de la capăt diseară şi pe care nu şi-o amintea niciodată cînd se trezea, dar ţesea de fiecare dată cîte-un început.

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Soldatul şi hangiţa

Războinicul cu zale de oţel
Călare pe roibul înspumat
Şi obosit, flămînd şi nemîncat
La uşa hanului bătu.

Cu ultime puteri, sleit şi-nfometat
Slugii-i întinse hamul
- Dă-i fîn, adapă-l şi du-l în loc uscat.

În uşă stă hangiţa, străină după chip
Cu ochii alungiţi spre tîmple, cu sîni ca de granit
Ce par a da să fugă de sub cămeşa-i aspră
Din cînepa făcută, bătută şi ţesută-n casă.

El o privi pieziş şi rece...
E o femeie slabă-şi zise şi merse mai departe
Se aşeză greoi pe lîngă foc
Şi porunci tăios: adu-mi bucate!

Femeia se supuse şi-i aduse-n grabă
Carne de oaie, vin şi-o pîine albă.
Rămase stană, privindu-l cum mănîncă
Strîngîndu-şi noduri şorţul şi aşteptînd poruncă.

El n-avea altă grijă decît să se-ncălzească
Să soarbă vin, iar calul să i se odihnească.
Să plece iar la drum, cu spada-ncovoiată
Duşmanii să-i alunge din glia-nsîngerată.

Hangiţa-şi prinse părul nod la ceafă
În graba ei de-ai strînge de pe masă
Firimituri de pîine, căni goale, oase
Un sîn ieşi obraznic de sub cămaşa groasă.

Mirat privi bărbatul la sînul dezgolit
Şi-apoi zîmbind spre-obrazul înroşit.
Hangiţa grăbi pasul, spre foc ea se zori
În timp ce soldatul, în urmă-i hohoti.

Se duse după dînsa, o prinse de obraz
Îi sărută cu sete o pată pe grumaz
Îi scoase sînul şi-l frămîntă în palme
Şi înfruntă rîzînd o ploaie de sudalme.

Hangiţa-i muşcă buza, îl îmbrînci de-o-parte
Soldatul îi răspunse, prinzîndu-o de coate
Trăgînd-o înspre dînsul, şi hohotind mereu
Îi zise: hai, stai la pieptul meu.

Îi ţine fruntea lată pe pieptul lui zdrobit
De lupte lungi purtate, de rană de cuţit
De lănci, săgeţi şi coifuri ascuţite
Ce şi le căpătase în luptele-i cumplite.

O clipă ce trecu... Femeia, se îmblînzi,
Ca mielul, ca bălaia
Şi trupul i-l cuprinse cu mîinile-amîndouă
Săruturi aşternîndu-i, ca picături de rouă.

Şi nu mai fu cuminte şi nu mai fu sfioasă
Şi îi conduse mîna, adînc pe sub cămaşă
Pe sînul tare şi mai apoi pe coapsă
Şoptindu-i la ureche: azi sunt a ta mireasă.

Soldatu-i îi răspunse cu răsuflare grea
Te vreau mîndră hangiţă, te vreau să fii a mea
Te vreau să-mi fii mireasă în noaptea asta scurtă
Cînd nici nu-mi pari aievea, ci-mi pari doar o nălucă.

Noaptea aceea fuse şi sălbatică şi crudă
Şi dulce şi amară şi-nceată şi pe fugă
Şi caldă, dar şi rece ca lama de cuţit
Şi foame şi foc şi dor nestăpînit.

Abia crăpă de ziuă, soldatul se-nzăuă
Iar sluga-duse calul, voinicu-ncălecă
Îşi sărută hangiţa, grăbit să plece iară
Şi dornic să se-ntoarcă la viaţa de cu seară.

Sunt hoţ de suflete-i strigă hangiţei!
Pe-al tău ţi l-am furat!
Ba nu, strigă hangiţa
De bună voie ţi l-am dat!

Plecă soldatul şi n-avea nici un gînd
Credea că tot ce-a vrut, a dobîndit furînd.
Şi ochii ei cei oblici şi trupul măsliniu
Şi coapsa ei cea dulce şi vinul rubiniu.

Zile lungi trecură şi nopţi fără de vise
Dar chipul ei şi trupul în minte-i stăruise
Şi o vedea în toate femeile din cale
Şi tresărea plin de fiori sub zale.

O blestemă cu sete de nu ştiu cîte ori
Şi tot pe-atît, o dezmierda prin somn
Nici foame nu-i era nici vinul nu-i plăcea
Ba era acru, ba botezat părea.

Multe hangiţe îl încălziră noaptea
Iar ziua se lupta, jucîndu-se cu moartea
Dar clipă nu era să nu-şi aduc-aminte
De sînul ei cel tare şi coapsa ei fierbinte.

Nu mai răbdă soldatul şi calul îşi struni
Lăsînd în urme lupte, spre hanul ei zori.
La poart-ajunse iară, cu calul numai spume
Voind măcar s-o vadă şi-apoi să plece-n lume.

Hangiţa-i ieşi-n cale şi tresări mirată
Obrajii se-nroşiră şi se-nmuiase toată.
Pe cînd era să cadă de dor, de fericire
O prinse el în braţe şi-o sărută-n neştire.

Tîrziu spre dimineaţă hangiţa-i povestise
Cum i-a fost dor şi cum se chinuise
Soldatul tăcea doar şi era-ngîndurat
Oare fusese hoţul, sau fuse el furat?

Asta-i legenda ce peste ani o povestiră,
Doi hoţi de suflete,
Şi-o liră...

joi, 25 noiembrie 2010

Ou sailănt naaaaait...

Doamne, ai milă!

Primele semne prevestitoare au apărut deja pe yahoo: o ciurdă de elani înhămaţi la sania lui Moş Crăciun, care-n afară de daruri o să ne aducă IAR "O silent night" şi "Linu-i lin" prin supermarket-uri, sclipiciuri, crăciuniţe, moşi, beteală, aglomeraţie, munţi de haleală, hectolitri de alcool, agitaţie, ochi daţi peste cap de evlavie, să fim mai buni, să fim mai răbdători, să avem la purtător obrazul de întors la palme.

Să golim rafturi, să lălăim lîngă brad, să ne prefacem fericiţi de rahaturile primite în dar de la "moş", să ne prefacem fericiţi chiar dacă n-am primit nici măcat o periuţă de dinţi second hand, să ne lăsăm "pătrunşi de spiritul Crăciunului".

Să ne-nbătăm, să mîncăm pînă ajungem la urgenţe, să ne pocăim timp de o săptămînă, apoi încruntaţi, încrîncenaţi, să rupem iar rafturile pentru a doua tură de beţivăneală, mîncat maioneze, murături, sarmale, fripturi unse, peşte.

Apoi, cu ochii cîrpiţi, obraji buhăiţi, dureri de cap şi stări de greaţă, să păşim în noul an, mai curaţi, mai uscaţi la buzunare, dar satisfăcuţi c-am cheltuit, lălăit, strălucit în două nopţi.

Toate ca toate, dar "O silent night" mă scoate din minţi, la fel şi "Linu-i lin" - mă duce în pragul isteriei. Piesele astea două repetate obsesiv, au devenit două dintre motivele pentru care am ajuns să urăsc Crăciunul. Na, c-am zis-o!

luni, 22 noiembrie 2010

Maşini pentru defecţi


Ce să zic eu... Îmi plac BMW şi Audi-urile, da` nu mi-ar trebui unu` nici să mă plăteşti; în primu` rând cred că nu au semnalizare din fabricaţie, că eu una rar am văzut vreunul să semnalizeze, şi-n al doilea rând am observat că  toată lumea se fereşte din calea lor, ca de tren la barieră.

Am mai bagat io de seamă că şoferii care le conduc sunt nişte puştani defecţi, că altfel n-am cum să-nţeleg de ce li se vede doar capu` şi o mână înfăşurată pe volan, de ce sunt toţi prăbuşiţi într-o parte şi de ce au privirea goală, ca de peşte fiert. Eu mă gândesc că mărcile astea de maşini sunt exclusiv pentru băieţi cu dizabilităţi fizice, ceea ce e lăudabil că s-au gândit fabricanţii. De unde deduc abia acum utilitatea a 5 locuri de parcare pentru handicapaţi la supermarket, locuri ocupate în general de aceşti bieţi batuţi de soartă, care presupunând a fi în pensie de boală, zac în baruri de unde se uită trist la gagicile care ies de la shopping. Şi cum folosesc expresii scurte, sunete guturale, gen: "Vez` mă ce bună-i aia, în timp ce-şi sug măselele zgomotos , mai mai că te apucă mila şi vrei să le cumperi o carte de colorat".

Azi am dat şi eu peste unul pe când mă duceam la shopping utilitar, (a se citi haleală) la Carrefour; şi cum e un semafor la viraj stânga, am stat cuminte să se facă verde, când văd un handicapat din ăsta în dreapta mea, înfigând botul maşinii înaintea alei mele. Evita să mă privească, o fi timid băiatu`, până când mă-nfig şi eu mai in curu` ăluia din faţa mea, moment în care băiatu` cu BMW -u` se uită sictirit spre mine, vede că-s gagică, baga zâmbetu` lui bun care se vrea cuceritor şi face plictisit cu un deget: ma lasi? Mă uit la el zâmbind, deşi mintea mea inventa pe loc încrucişări nefireşti între cele mai apropiate neamuri ale lui şi dau din cap hotărâtă: NU TE LAS! Şi-a dat ochii peste cap, a strâmbat din buze, a pornit în scrâşnet de roţi, semn că era foarte nervos, şi-a luat-o pe banda aialaltă, a ocolit semaforu`, a tăiat calea celor de pe contrasens şi a intrat la Carrefour, primu`.

Într-un fel, tot el a câştigat, da` dacă s-ar fi încăpăţânat, jur că intram în el, ceea ce cred că a înţeles din felu` categoric în care m-am uitat la el; în definitiv, statu` la semafor e numai pentru fraieri? Există un cod rutier pentru "jmecheri" şi dacă da, de unde-mi fac şi eu rost de unu`?

Aş dori pe această cale să las un mesaj acestor "jmecheri", deşi am mari îndoieli că şi-ar pierde vremea citind altceva decât vreo listă de meniuri: Domnilor "jmecheri", nu vă mai daţi mari cu BMW-urile şi Audi-urile cumpărate din Căpşunia, Cremvurştia, Şniţelia, Pizzelia, pentru că ştim cu toţii că n-aţi dat pe ele mai mult de 5.000 de euro şi mai ştim şi că sunteţi doar nişte rahaţi cu ochi, care mai devreme sau mai târziu sfârşiţi înfăşuraţi delicat în jurul vreunui copac, în timp ce în boxe se tânguie Copilu` Minune. 

Ştim că gagicile voastre sunt nişte ştoarfe care vă evaluează bărbăţia după cât de bine v-aţi pensat sprâncenele şi câţi cai putere aveţi. Nu voi personal, care aveţi doar o gloabă, ci maşina. Mai ştim şi că odata ce vă-nsuraţi, vă lăsaţi burta de bunăstare, ca să moară "fraerii" de invidie, faceţi plozi pe care-i invăţaţi că lumea e geloasă pe valoarea lor. Mai ştim şi că ţoalele de pe voi sunt contrafăcute, că n-aveţi slujbe, că scrieţi cu â la începutu` cuvântului şi-n general că sunteţi idioţi.

Mai ştim o mulţime de chestii, da` acuma mă gâtuie invidia şi-mi blochează neuronii responsabili de mişcarea degetelor care tastează, mai ales cel mijlociu, care uimitor, stă ridicat în sus!

Azi

Sirenele urlă din toate părţile de parcă aş fi în Brooklyn: nenumărate colici biliare, bolnavi închipuiţi, ţigănci care nasc al 9-lea copil în maşina salvării.

Plouă şi toţi oamenii oraşului par a fi pe străzi, plini de elanul începutului de săptămînă ce se va domoli de mîine-ncolo.

Azi îi urăsc  pentru că ei sunt vii şi eu împietrită.

Îi urăsc pentru că îşi fac iluzii, că ţes planuri, că-s îmbrăcaţi la costum dîndu-şi aere. Îi urăsc că sunt isterici, veseli sau nepăsători, iar eu apatică.

Mă urăsc pe mine pentru că mă cuprinde depresia şi nu ştiu s-o alung... Pînă acum o păcăleam cu muzică, rahaturi şi filmuleţe motivaţionale, dar de-o vreme încoace s-a prins, s-a şmecherit şi nu se mai dă dusă cu una cu două.

În fine, mă urăsc c-am scris asta.

joi, 18 noiembrie 2010

Povestea porcului în variantă ardelenească

Lăsând la o parte tradiţia, tăiatul porcului e un eveniment important în viaţa românului, dar şi un prilej de beţie motivată şi, să zicem, colectivă. În concluzie, e un eveniment rar şi de mare importanţă socială, dat fiind că la tăiatul porcului nu mai există duşmănii, nu mai există divergenţe, decât cel mult cât de groasă trebuie lăsată slănina, sau cât de lungi trebuie să fie cârnaţii.

Toată lumea ajunge la un consens general în cele din urmă, diferenţele de opinii fiind rezolvate amiabil cu un pahar de pălincă de prune, la început în scopul protejării sănătăţii şi evitării a Doamne fereşte vreunei răceli, apoi pentru fraternitate şi înţelegere indiferent de naţie.

Vreau să zic că, Atilla bea cu fratele Ioan în perfectă armonie, lăsând în urmă trecutul belicos împănat cu epitete jignitoare gen: Budos Olah, sau bozgor împuţit, cu care se gratulează în restul anului, din cauze şi motive mărunte şi anume: Ioan mai are prostul obicei, nevinovat de altfel de a arunca chiştoacele în balconul de dedesubt, al lui Atilla, iar nevastă-sa de a scutura covoarele taman când în balconul de dedesubt se usucă rufele proaspăt spălate şi neapărat umede, sau că Atilla mai are obiceiul, sănătos de altfel, de a da cu coada măturii în ţeava de la calorifer ori de câte ori Ioan, vecinu` de sus face câte un pas mai apăsat, sau dă drumu` tare la televizor când e muzică populară la Album Duminical. De obicei, totul se termină pe casa scării, cu aportul entuziast al nevestelor personajelor în cauză, al copiilor aferenţi care se scuipă fericiţi că au voie s-o facă, într-un efort de a-şi susţine cauza etnică: bozgor împuţit, budos olah.

Eh, azi se taie porcu` şi Ioan l-a invitat pe vecinu1 de jos la o pălincă de prună ROMÂNEASCĂ, subliniază el. Atilla dă să-l contrazică şi să-i explice cum că strămoşii lui hunii au venit cu cazanele şi prunele după ei când au fost ei PRIMII aici, dar Ioan e împăciuitor şi generos azi, că porcu` pe care tocmai l-a cumpărat din piaţă are nu mai puţin de 175 de kile. Porcu` scurmă inocent pe spaţiu` verde legat de-un picior de banca din faţa blocului, mulţumit şi complet detaşat de problemele grave care-i frământă pe cei doi vecini.


Nevasta lui Ioan aduce o masă de camping şi scaune de bucătărie şi fuge să pună oalele la foc. Plozii de la bloc forfotesc în jurul porcului nepăsător şi se-ntrec în acte de curaj, împungându-l de la distanţă cu beţe.
Apar şi alţi vecini, pe care Ioan cel Generos îi serveşte cu băutură. E rost de pălincă gratis, oamenii se aşează. Încep estimările: câţi cârnaţi, câtă slănină, câte şunci să lase. “Sângerete faci mă Ioane?”

“No, hai să mai traim şi când ne-a fi mai rău, aşa ne fie”. Închină iar. Obrajii se înroşesc, ochii strălucesc, Ioan şi Atilla se privesc galeş: “de ce nu ne-nţelegem noi oare?”

Vine iar Viorica, nevasta lui Ioan: “da` ce sărăcie faci mă omule, aştepţi să moară porcu` de bătrâneţe?”
Ioan şi vecinii se mobilizează plini de élan: voi îl ţineţi, eu îl înjunghii, zice unguru` priceput. Ioan dezleagă porcu`, ăilalţi iau poziţie; doi de picioarele din spate, doi în faţă, Atilla înfige cuţitu` o dată, porcu` guiţă şi se zbate disperat. Mai dă unguru` cu cuţitu` mânat de spiritul străbunilor lui, porcu` guiţă şi se zbate mai rău.
“Mă ungure, dă-ncoa` cuţitu` zice Petre de la 4. Dă` că io mă pricep. Înţeapă şi Petre, porcu` nu vrea să moară; horcăie bietu` de el şi se zbate, târându-i în noroi pe cei doi care-l ţin de picioarele din spate.
“Am o idée”, zice Ioan. Se face tăcere. “Hai să-l gazăm”

Butelia cu arzătorul, aruncătoru` de flăcări cum îi zic copiii, e la îndemână pentru pârjolit. Atilla aprobă din priviri, aduce butelia, vâră arzătoru`n râtu` porcului şi dă drumu` la gaz. Porcu` moare în câteva secunde asfixiat, bărbaţii rânjesc şi se felicită, bătându-se reciproc pe spate. Cele mai multe laude i se cuvin lui Ioan, care le primeşte cu modestie, turnând pălincă în pahare. Mai trag câte un păhăruţ, drept recompensă de data asta.
“No, amu` hai să-l pârjolim”. Înfierbântaţi de iluzia vânătorii şi a faptei vitejeşti, se adună iar în jurul porcului ţeapăn şi culcat pe-o parte. Ioan stă cu arzătoru`n mână, Atilla politicos, îl aprinde cu bricheta.

Flacăra mângâie veselă pielea porcului, plozii ţopăie fericiţi cu gândul la şorici. Dintr-o dată, asistenţa cade care încotro, o bubuitură groaznică răsună-n tot cartieru`, hălci de carne zboară prin aer, Ioan stă cu arzătoru`n mână, prostit şi fără grai, Atilla scapă paharu`, plozii chirăie speriaţi şi fug la mama. Apar nevestele speriate şi-şi văd bărbaţii pe jos, hartanele de carne pe maşinile din faţa scării, prin copaci şi pe geamuri.

Viorica îşi face cruce: “Tulai Doamne, ce-am ajuns să trăiesc.
"Mă omule!", se răsteşte ea la Ioan, fără să-i pese câtuşi de puţin dacă s-a rănit sau nu, “tu ţi-ai băut minţile şi tu şi bolunzii ăştialalţi; nu sunteţi buni de nimica, numa` de băut, mânce-va jaru`”

Încet, Ioan şi asistenţa îşi revin din uluială şi încearcă să-şi dea seama ce s-a întâmplat. Atilla se scarpină în creştet şi zice înţelept:
“O explodat porcu`, mă!”

miercuri, 17 noiembrie 2010

O poveste din 26 ianuarie 2010 - Înmormîntare penticostală


N-ar fi frumos să anunţ că merg la înmormîntări şi mai ales la alea de altă religie decît ortodoxă, fără ca din preaplinul sufletului meu generos, să nu împărtăşesc cu voi, cei care mă citiţi şi vă place ce citiţi, dar şi cu cei care nu mă plac, dar mă citesc totuşi. Am rînjit puţin, recunosc. Maliţios, chiar.

Aşadar, punctuală ca scrisorile ultimative de la bancă, alea în care te anunţă că dacă in maximum 5 zile lucrătoare nu-ţi vinzi un rinichi ca să-ţi plăteşti ratele restante, o să vezi tu executare silită de-o să-ţi meargă fulgii... Ups, m-a luat valul. Reiau: punctuala ca scri... ăsta, ca ceasul elveţian, îmi iau neamurile la 12 fix, cu tot cu jerbe şi coroane şi haine negre şi mergem in satul Săbolciu, la 17 km de Oradea.

Am fost întotdeauna de părere că satele bihorene au nume cel puţin ciudate, dacă nu caraghioase şi uneori pronunţate cu totul altfel decît se scrie, de exemplu, Săbolciu ăsta se pronunţă Săbolci, Săldăbagiu - Săldăbaj, Gurbediu - Gurbeghi, etc. Aş ezita să-mi fac flotant intr-un sat ca Gurbediu, că dacă m-ar întreba cineva "unde stai?", m-aş cam jena să zic Gurbeghi, că la Gurbediu, nu stiu unde se pune accentu'.

Treaba e că nu asta mi-a fost grija ieri, ci cele -12 grade şi gîndul nimicitor că slujba la pocăiţi ţine cel puţin 2 ore şi se ţine afară, sau cel mult în casa defunctului, cu uşile deschise, ca lumea să se poată fîţîi cu treabă sau fără, de-afară în casă şi invers. Cum mortul se ţine indoors pentru priveghi, nici foc nu se face. 


Cu gîndurile astea sumbre am trecut eu podul de peste Criş şi barajul de la Tileagd. În maşină, un fin al matuşă-mi, care eşte naşa universală, pentru ca are in jur de 17 fini, comenta apocaliptic despre ce s-ar întîmpla dacă s-ar rupe vreo dată (Doamne fereşte, cruce, priviri evlavioase în trapa maşinii), barajul de la Tileagd. Dezbaterea a durat puţin pentru ca pe finu' şi pe unchiu-meu îi lovise năpraznic nostalgia, arătîndu-şi unul altuia toate cele două uliţe pe care copilăriseră ei.

Parchez pe marginea drumului, în poarta unora, intrăm, ne prezentăm condoleanţele, iar eu cu văru-meu ne dăm mai după nişte coteţe de găini sub care se ascunsese un căţelus zgribulit, să fumăm. Ideea e că nu suntem nevoiţi să ne-ascundem, dar muierile locale se uită la mine ca la Maria Magdalena în vremurile ei de preacurvie. Îmi cam stă fumu-n gît, dar mă-ntorc cu spatele pe principiul "ceea ce nu văd, nu există".

Ne cheamă unu-n casă. E îmbrăcat în costum,are Biblia sub braţ şi e predicatorul local. Zice "care doriţi". Noi nu dorim foarte tare, dar intrăm, sperînd c-o fi cu un grad mai cald. Greşit, e chiar mai frig decît afară. S-apucă să cînte, el predicatorul şi nişte muieri, ceva cu Iisus care-a chemat-o acasă pe moartă, apoi ne anunţă că datorită frigului, slujba se va ţine la Biserică, ceea ce e o excepţie desigur, ţine el să sublinieze. Foarte frumos din partea lor mă gîndesc eu şi schimb priviri parţial admirative cu văru-meu.

Cînd e vorba de mers pe jos pe frig, sunt cea mai leneşă fiinţă care-a călcat vreodată scoarţa pamîntului, aşa că sub pretextul că de la Biserică e de mers la cimitir şi apoi la căminul cultural la pomană, întorc maşina fain frumos şi iau în urma cortegiului, lejer, că am maşina automata care zici că e facută să mergă la pas cu procesiunile.

Biserica n-are nimic pe dinăuntru, nici cruce, nici poze tematice, decît în altar, sau cum i-o fi zicînd penticostalii, o pictură cu palmieri pe fond albastru. Interiorul e din lemn, sunt bănci tapiţate, e cald, iar în spatele unui pupitru, stau 3 predicatori. Pînă să intre toată lumea, cineva reglează microfoanele, iar altul ne conduce fix în spatele celor ce se dovedesc a fi cîntăreţi, doi la număr. Matuşă-mea s-a cam codit, cică să stăm în picioare la uşă, că mai ieşim la soare, mai chiulim cu alte cuvinte, dar eu sunt curioasă; n-am fost niciodată la o adunare penticostală şi vreau să văd cum e. Plus de asta, nu strică deloc s-auzi o vorbă bună.

Partea cu vorba bună a fost mai pe la sfîrşit, pentru că primul vorbitor, prezbiterul satului m-a cam băgat în sperieţi. Vocea îi urcase repede, cam după primele fraze, se-nroşise la faţă şi zicea "Dumneseeeu" tot la al doilea cuvînt. Mă uitam la varu-meu, care nu prinsese loc lîngă noi, ci vis a vis, făcuse ochii ăia albastri cît cepele, rînjea la mine pe sub palmă, ca mai tîrziu să aflu că-mi scria SMS uri gen: "Încă aşa cevaaaaaaa, n-am văzut de cînd sunt", "Aleluia sorooooooo, amiin."

Locul istericului de la microfon a fost luat de Fratele Nuştiucum, cu voce domoală, aşezată, mă calmez şi mă holbez într-un punct fix, ca să nu fiu nevoită să mă uit la Adi şi să mă pufnească rîsul. O pun pe una să cînte, o babă foarte grasă. A cîntat vreo cinşpe strofe, pe aceeaşi linie. Surpriza a fost modul în care despărţea toate cuvintele în silabe: mai-cuţa meaaaa, pu-terea ta Doam-ne. Pe la a patra strofă o luase pe arătură, falsa îngrozitor, iar la următoarele, lua notele înalte cu atîta efort, de ziceai că-si dă duhul din clipa-n clipă. Pe cînd eram gata să-mi fac harakiri cu cheia de la maşină, a terminat şi ea cu zbieretele, probabil spre uşurarea generală.

Al treilea vorbitor a fost pastorul Cutare, de la biserica Tabor din Oradea, un tip grizonat, a carui ceafă atîrna leneşă peste gulerul sacoului. Nu mai am puncte fixe la care să mă holbez, măcar o icoană să fi avut şi ăştia pe pereţi şi mă uit la predicator. Tot fix. Îmi intră in cap că e cea mai bună ocazie să-ncerc şi eu să văd aura cuiva. Din cauza holbatului intens, ochii-mi obosesc şi mă loveşte somnul. Au ceas pe perete, constat că au trecut două ore. Pastorul se apropie de final şi eu aştept în zadar să bălăcărească puţin bisericile concurente, aşa cum s-a întîmplat la o înmormîntare de baptişti la care-am fost, dar spre surpriza mea, se-ntîmplă fix contrariul:
Binecuvintează Doamne Biserica Penticostala! Amin! zice audienţa. Binecuvintează Doamne Biserica Ortodoxă! Amin! 

Mă ia cu leşin. Mai zice şi de cea Baptistă şi-apoi mulţumeşte pentru că Dumnezeu a ferit satul de inundaţii, de catastrofe, la fel ca toată regiunea. Mulţumim că nu avem cutremure, Doamne, ca ne ocroteşti! Amin!
 

Ne ridicăm şi ieşim pe uşa din lateral. Mi-a plăcut din trei motive motive: 1, s-a terminat, 2, a fost cald şi 3, penticostalii-s mai puţin egoişti decît baptiştii care au impresia că ei l-au inventat pe Dumnezeu care e doar al lor, al "creştinilor" şi noi restul, păgîni netrebnici - combustibil în iad.
La groapă nu m-am dus, am preferat să aştept în maşină, tot din motive de lene şi dureri imaginare prin burtă, timp în care am văzut două stoluri de păsări in V şi o sferă luminoasă ce părea al doilea soare. Păsările alea nu se-ntorc oare prea devreme?


Am mîncat apoi la căminul cultural un pic de papricaş pînă am dat de un fir de păr în pîine, lung de vreo 15 cm, pe care l-am tot scos preţ de zece secunde din gură, cu spasmele de rigoare, ale mele şi ale matuşă-mii, după care mi-au trecut brusc şi foamea şi frigul. M-am aventurat la vreo două sarmale în varză creaţă, o altă noutate absolută pentru mine. Nu mi-au plăcut deloc şi după ce ne-am pupat cu rudele defunctei, am pornit spre casă în incantaţiile finului de Doamne-ajută s-ajungem cu bine. Nu cred că se referea la abilităţile mele de şofer. Adică, sper.

P.S. Chiar am ajuns cu bine. Amin!

Dezamăgire şi dispreţ profund

Sunt profund dezamăgită de toţi profeţii de pînă acum şi am o presimţire că şi cei ce vor urma îmi vor înşela toate aşteptările.

Sunt scîrbită de-a dreptul de "obiectul excepţional" recent descoperit de NASA, o banală gaură neagră, care nici măcar nu are intenţia să ne înghită în viitorul apropiat.

De explozia solară de vineri, nu pomenesc decît în treacăt cu un dispreţ nedisimulat, iar despre cutremurul din Vrancea de, atenţie, 3,3 grade pe scara Richter... n-am cuvinte!

Atrag atenţia pe această cale, tuturor celor care se îndreaptă spre o carieră de clarvăzător, futurolog, apocalipsolog, să nu se mai joace cu nervii şi nerăbdarea noastră! Ori veniţi cu o catastrofă reală, ori, la sapă cu voi, ce naiba... Ori suntem profeţi, ori nu mai suntem, nu?

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

O roşcată şi fraţii ei bruneţi

Doamna Juhasz era genul de femeie căreia îi venea destul de greu să-şi ţină chiloţii pe ea şi cu toate că avea patru copii din care prin voinţa divină trei îi semănau doar ei leiţi, la a patra se cam plictisise Dumnezeu să-i muşamalizeze infidelităţile şi-o făcu să semene cu tatăl natural care nu era acelaşi cu cel al cărui nume-l purta doamna de ani buni.

Cum spuneam, cei trei copii care moşteneau trăsăturile mamei erau bruneţi cu ochi negri, iar fata care dădeau frîu liber speculaţiilor şi devenise astfel o dovadă vie a infidelităţii, era roşcată, pistruiată, cu gene roşii şi scurte şi ochii de un albastru spălăcit, iar gurile slobode o asemănau cu un prieten de familie ce încetase brusc să-i mai frecventeze.

Nimeni nu ştia însă ce reacţie avusese domnul Juhasz, sau dacă avusese vreuna, pentru că nu era genul de familie în casă căreia te bagi cînd erai tu curios, mai mult de-atît, domnul nu catadicsea  nici măcar să salute, sau să răspundă copiilor riverani ce fuseseră educaţi să zică "sărmîna" oricărui mitocan.

Roşcata crescu în sînul familiei în aceleşi condiţii ca fraţii ei, abandonaţi cîte-o săptămînă de mamă cînd avea mîncărimi într-un anume loc, însă se întorcea întotdeauna ca şi cum nu s-ar fi întîmplat mare lucru. Nimeni n-a auzit vreodată scandal de la ei şi singurele neajunsuri pe care le provocau erau inundaţiile, atunci cînd copiii rămaşi de capul lor doreau o piscină în bucătărie. Fusese o dorinţă destul de frecventă, iar ce ce stăteau sub ei, se resemnaseră aşteptînd ca ei să crească ca să se poată duce singuri  la ştrand.

Cu timpul, fetele în număr de trei, avuseseră evoluţii destul de asemănătoare, în sensul că abia ce le mijiseră flocii şi îşi găsiseră cîte-un terchea berchea să le lase gravide, dar roşcata şi-a mai găsit o pasiune în plus, de fapt chiar două: deveni uşor cleptomană şi moşteni de la mama ei şi apetitul pentru desfrîu şi băutură.

Peste ani, familia vîndu apartamentul şi se risipi: cele două brunete în Austria, băiatul şi roşcata în Ungaria, iar părinţii într-un sat. Brunetele şi-au găsit din voinţă proprie alţi bărbaţi decît cele ce le lăsaseră gravide, iar roşcata, forţată de împrejurări pentru că al ei soţ se trezise într-o dimineaţă cu intenţia clară de a se spînzura în podul casei, ceea ce reuşi cu succes deplin.

Brunetele se ţin mari cucoane, le-au crescut copiii şi pot trîndăvi în voie. Roşcata însă, aud c-a decăzut mai mult decît era previzibil, împreună cu o parte din acoperişul casei, la propriu.

vineri, 12 noiembrie 2010

Catrene

În anul calului de foc
Veni-va călare pe o iapă roz
Prinţul întunericului plîngînd.

Pentru că lacrimi va vărsa
Oamenii îl vor batjocori şi-i vor numi Emo.
Atunci răzbunarea cerurilor va veni.

Va ploua cu foc în ţara Celui Nasol
Cu clătite în ţara Celui  ce Cugetă
Cu bomboane agricole în restul lumii.

Apoi, din adîncuri
Cu glas de tunet ieşi-va
Un urs din hibernare

Mare panică în Ţara lui Bască !
Mare jale pe Muntele lui Venus!
Mulţi morţi de supărare la concerte!

Apoi vor veni 1254,1 ani de pace
Iar omenirea casă-şi va găsi în Pirinei
Îi vor da foc din neatenţie.

Îngroziţi, vor rămîne sub cerul liber
Şi vor reinventa Caritasul
Şi va fi bine.

Poftiţi de interpretaţi cînd va avea loc sfîrşitul lumii, că pe Baba Vanga şi Nostradamus nu ne mai putem baza!

joi, 11 noiembrie 2010

Cronica unui film idiot

Filmul pe care vreau să vi-l povestesc a fost difuzat azi dimineaţă la ProTv şi face parte din categoria filmelor de doi lei vechi, adică pe o scară de la 1 la 10, l-aş nota în nepriceperea mea cu 1,25, după cum urmează: 1 punct din oficiu şi 0,25 pentru personajul principal, destul de arătos şi cam atît.

Primele cadre ne arată o tornadă care se îndreaptă spre o modestă casă de ţară, unde capul familiei îşi îndrumă soţia cu doi copii spre siguranţa beciului, iar el se duce afară, se leagă cu un lanţ de un utilaj, probabil combină, să filmeze grozăvia. Fiul mai mare însă, se dovedeşte a fi deosebit de neascultător şi iese şi el cu un aparat foto să facă poze, tatăl îl vede şi disperat să-şi salveze băiatul, se dezleagă de utilajul pomenit mai sus, moment în care vine tornada şi-l ridică pe sus, îl învîrte şi-l duce cu ea spre o destinaţie necunoscută.

Acţiunea se mută treizeci de ani mai tîrziu: băiatul neascultător devine cameraman la o televiziune şi filmează un protest al celor care nu-i vor pe ţigani în America, în total vreo 5 persoane agitate şi-o portavoce. De partea cealaltă, vreo 7 ţigani mustăcioşi cu pălării mari negre, răcnesc şi ei că vor să trăiască în pace, ştim noi cum.

Cameramanul se duce la televiziune cu reportajul ce se dovedeşte a fi o adevărată bombă de presă, iar şeful lui insistă să-l trimită în Romania, la congresul ţiganilor. Cu ocazia asta aflăm că ta-su ăla dus de tornadă era roman şi-l chema Daniel Pallady. Aici trebuie să spun că am răsuflat uşurată, pentru că pînă acum în majoritatea filmelor de doi lei în care era vorba de romani, aceştia purtau nume pur latineşti, cum ar fi: Alioşa, Ivan, Serghei şi-n cel mai bun caz, Dimitri.

Eroul nostru se codeşte motivînd că tatăl său a trăiat un adevărat iad în patria de origine, însă şeful insistă. Băiatul rămîne de neclinitit, pînă a doua zi dimineaţa cînd în camera lui apare o reporteră antipatică şi a dracului care-i spune: scoală-te că plecăm în Romania. Aici mă întreb cum aş reacţiona eu dacă mi-ar spune cineva într-o dimineaţă: scoală-te că plecăm în America.

Alung gîndul şi mă concentrez pe film, pentru că cei doi sunt deja în Bucureşti, unde se duc direct la un ministru care pledează pentru cauza ţiganilor printre care cică ar fi trăit. Ministrul are figură diabolică, ce mie-mi dă de gîndit, nu însă şi experimentaţilor ziarişti. Aş putea pune pariu pe alocaţia lui Andrei că pînă la finalul filmului, dom' ministru se va dovedi un personaj sinistru.

După întrevedere, băiatul nostru se hotărăşte să caute un fost prieten al răposatului său tată, pe care nu-l găseşte la adresa, aflînd de la o ţigancă ce stătea probabil abuziv în locuinţă, că Malik Daukanos şi-a schimbat domiciliul în cimitir. Am uitat să zic că făcuseră cunoştinţă cu o ţigancă cu ochi verzi, frumoasă foc pe nume Irina şi nu Rosalinda, Aspirina sau Şucara, ce milita şi ea pentru drepturile poporului său şi i-a dat băiatului în cărţi din care a rezultat că doi îngeri ai diavolului Belialel şi Palalilael ( recunosc, l-am pus de la mine, c-am uitat cum îl cheamă), vor să distrugă naţia ţigănească, ceea ce ar duce desigur la Apocalipsă.

Buuuun, acum suntem în cimitir unde cameramanul nostru caută cu o lanternă mormîntul lui Malik ăsta care nu ştiu ce carte scrisese pe tema apocalipsei ţigăneşti. Lanterna e una d-aia tip creion, dar cimitirul e luminat bine, de la lună, probabil. La un moment dat, de nicăieri apare un ştirb care ştie bineţeles, contra unei sume de bani, unde poate fi găsit misteriosul Malik: la ospiciu. 
Se adună nişte nori din senin, ştirbul fuge, cameramanul zice şi el "shit" şi fuge prin ploaie. Ajunge aşa ud la recepţia la care-i invitase ministrul viclean, unde bea ceva în timp ce-o priveşte pe reportera lui cum dansează vals.

Dimineaţa visează o tornadă, se trezeşte cu reportera la uşă care-i spune să se uite la ştiri, unde... ce să vezi? Prima tornadă din istoria Romaniei. O minte pe colega că se duc să facă un reportaj senzaţional la locul catastrofei, aceasta adoarme liniştită în maşină. Nu pot să nu observ că nu poartă nici unul centură, de unde deduc că regizorul ori a omis acest amănunt, ori s-au învăţat prea repede cu stilul de condus romanesc. Ajung la ospiciu unde se trezeşte şi colega din somn. E foarte supărată că a fost păcălită şi rămîne în maşină să dea explicaţii cu multe rostogoliri de ochi, şefului nervos din America.

Cameramanul intră în ospiciu, care pare a fi un beci insalubru, pe coridoarele căruia se scălîmbăie nişte nebuni. Unuia i se pun pe cap nişte electrozi ruginiţi şi i se fac electroşocuri. Într-o celulă pe care o luminează iar cu lanterna lui creion, zărim nişte şobolani mişunînd în jurul unor căcaţi. De remarcat că şobolanii sunt albi, cam ca totţi şobolanii ce vieţuiesc prin Romania. La zăbrele celulei apare Malik care arată cam ca Moise la sfîrşitul celor 40 de ani de umblat prin deşert: Are părul şi barba pînă la brîu, e zdrenţuit şi murdar, iar pe dinţi nişte plăci din metal menite să-l facă să pară ştirb. Aici, trebuie să menţionez înaltul profesionalism al machiorilor, costumierilor şi-n general a tutror celor care au pus umărul la realizarea acestui film de mare angajament.

Malik e nebun de legat, căci spune într-una că 6 nu e bun. Se înorează iar şi nişte crengi intră prin ferestre. Malik răcneşte "şase nu e bun", vîntul se-nteţeşte, smulge uşile de la celule şi şi vedem cum nebunii sunt luaţi unul cîte unul de tornadă. Băiatul, erou de felul lui, îl apucă pe Malik de mînă încercînd să stoarcă de la el cît mai multe informaţii, dar acesta apucă doar să-i spună "Tomis", pînă ce tornada nemiloasă îl ia şi pe el.
Medicul care-l condusese pe băiat la Malik, muri străpuns de vreo 6 seringi ce se înfipseseră criminale în pieptul lui.

Odată ajuns afară, cameramanul costată că pe maşină erau aşezate nişte crengi, dar că reportera era doar niţel speriată, în stare de şoc, cum ar zice specialiştii, însă îi trecu repede cînd băiatul scoase laptopul din portbagaj şi dădu sărci "Tomis", care după spusele lor, ar putea fi orice.

Ajung la o mînăstire găsită tot pe net presupun, pentru că sunt de acum copleşită de complexitatea situaţiei şi nu pot reţine atîta informaţie, unde un călugăr le dezvăluie existenţa unei secte satanice care oficiază ritualuri care provoacă tornade mortale. Iar se înteţeşte vîntul, dar de data asta nu face ravagii în locul sfînt, iar călugărul ştie că "diavolul ne ascultă".

Eroii noştri se dumiresc că Tomisul e Constanţa, exact locul unde congresul ţiganilor începuse deja şi ministrul sosit cu elicopterul ţinea o cuvîntare, în faţa tuturor ţiganilor, cam 20 la număr, dar filmaţi de aproape ca să pară mai multţi, cam ca la mitingul lui Badea de alaltăieri.

Aici sunt iar datoare cu o paranteză: în prima seară, cînd ţiganca frumoasă i-a dat lui Josh în cărţi, în mijlocul şatrei, ţiganii curăţei, îmbrăcaţi în costume multicolore impecabile, dansau în jurul focului. Toate chivuţele erau pensate, epilate, iar în păr avea monede strălucitoare. Părea un tablou de basm: nu tu jeg, nu tu ciordeală, nu tu puradei neţesălaţi, nu manele, purcei de lapte la proţap, gîşte şi găini fripte, nu tu băutură gîrlă, nu boxe racordate la stîlpii de pe drum, doar o scenă idilică de carpetă de pe vremuri.

Acţiunea devine tot mai palpitantă, cînd cei doi ziarişti ajung într-o pădure unde surprind într-o casă un ritual satanic condus de nimeni altul, decît secretarul ministrului. Josh îi bate pe toţi şi reuşesc să fugă, dar sunt îndeaproape urmăriţi de maşina sataniştilor. Reportera sună la 955 şi cu dicţionarul în mînă, anunţă că: "congresul ţiagnilor, vine tornada mare". I se închide telefonul, iar ea se oftică: trebuia să spun că e o bombă!, dar nu mai sună înapoi.
Acuma, iar stau eu şi mă-ntreb: dacă ar suna cineva la 112 şi ar spune că la un concert de-a lui Guţă e o bombă, oare dispecera n-ar fi tentată să creadă că e o glumă şi să-nchidă telefonul? Şi cine-ar putea-o lua la rost dacă chiar s-ar dovedi ulterior după schijele rămase că ar fi fost într-adevăr o bombă?

Urmărirea e cam lungă pentru gustul meu, dar în final, ajung la congresul ce se ţinea pe un cîmp de pe marginea unei bălţi şi nu în sala tronului lu regele la toţi ţiganii Cioabă, cum ar fi normal, unde domnul ministru părăsea scena în viteză, dar fiind că se înorase periculos, iar. Aici îi ajung din urmă pe cei doi eroi, secretarul şi încă 3 satanişti. Josh îi spune ministrului ce şarpe de secretar are, la care, lovitură de teatru, ministrul îi vîră sub nas un inel de neam prost şi rînjind diabolic, îi spune că de fapt el este Ahriman şeful sectei, iar "acesta e inelul răzbunării mele" şi că el controlează tornada care vine.

Înţelegem că ministrul vrea să cureţe lumea de ţigani, mai ceva decît naziştii ce binenţeles, au fost pomeniţi şi de ţigăncuşa cea frumoasă. Se iscă o vînzoleală, se dau nişte pumni, secretarul se urcă în elicopter şi trădător cum e îşi lasă şeful cu ochii-n soare. Ţiganca se duce la microfon şi-şi îndrumă poporul spre nişte tunele construite de nazişti (iar). Poporul ţipă şi fuge prin praf, printre nişte clădiri dezafectate, pînă în tunel. Iată că naziştii care i-au persecutat în trecut, ajung să le salveze viaţa peste ani. Sunt cutremurată de simbolismul acestei scene.  Inevitabil, Josh salvează doi puradei rămaşi în urmă pe care-i predă apoi mamelor îngrijorate şi nu pot să nu mă gîndesc la un scenariu mai plauzibil: Lasă-l şăfu dracului, nu te mai duce afară, că mai am acasă 11 şi doi în plasament.

Tornadele fac ravagii, Josh îşi pipăie talismanul făcut dintr-un metal necunoscut pe care chiar el îl analizaze în laboratorul de chimie pe vremea cînd era student şi deduse că era făcut dintr-un meteorit şi-şi dă seama că doar el poate salva lumea de la apocalipsa . Se duce curajos afară, înfruntă stihiile naturii, dă nas în nas cu ministrul şi totodată Ahriman, sunt purtaţi oleacă de vînt, dar talismanul e mai tare decît inelul şi ministrul e luat de tornadă. În momentul în care intră în tunel, e deja senin ca lacrima, toată lumea se bucură, el o pupă pe obraz pe ţigancă şi-i face cadou talismul "for the next time".

Filmul se termină cu cei doi jurnalisţi mergînd pe drum: ea în faţă explicînd şefului nervos că de ce n-au filmat scena, iar Josh zîmbind în zare.

The End

P.S. Acum trebuie să-l anunţe cineva pe Andrei că şi-a pierdut alocaţia.

Trista şi scurta existenţă a domnului Nelu

Domnu' Nelu se făcuse remarcat ca mulţi alţii ce escaladaseră primăria în 22 decembrie şi-şi făcuseră loc în balcon lîngă personalităţi locale, o cucoană îmbrăcată în haină de blană din vulpe argintie, un ţigan în cămaşă albastră ca aia de şcoală ce-şi rotea ochiocii galbeni peste mulţime simţindu-se mai erou ca Rambo, vreo doi actori mai cunoscuţi, unul pentru că era directorul teatrului şi celălalt pentru că era tînăr şi frumos, proaspăt venit în oraş şi rîvnit de muieretul local.

Domnu' Nelu dăduse din coate şi se zbătu să ajungă în prim plan, unde fu repede prezentat după o scurtă şuşoteală la ureche, drept aspru opozant al regimului şi implicit, dizident. După o scurtă dar intensă luptă cu ţiganul furios pentru microfon, Nelu povesti în amănunt în ce constau faptele lui de vitejie, susţinînd că împînzise oraşul cu manifeste, manifeste pe care nu părea să le fi văzut cineva, dar în zilele acelea cînd toată suflarea era animată doar de sentimente nobile, îşi primi porţia de urale, aplauze şi binemeritată glorie.

După ce efervescenţa revoluţionară se mai domoli, domnul Nelu se lipi de alţi cîţiva disidenţi prin cîrciumile oraşului şi înfiinţară primul ziar LIBER din Oradea, o fiţuică cu de toate: de la poezii puerile şi sforăitoare, la ştiri de maximă importanţă. Cu toate că Nelu, ocupat fiind cu disidenţa şi neapucînd să-şi înceapă măcar seralul, era un poet de-o fineţe nemaiînîlnită şi fiecare poem al lui era publicat pe prima şi singura pagină a fiţuicii: "Cînd decembrie-a venit, noi toţi care am murit, la primărie am sosit, visul l-am îndeplinit".

Locul preferat  era restaurantul Select unde lîngă o vodcă, Nelu era întotdeauna atins de inspiraţia aproape divină şi cu pixul ce-l primise de la ajutoare, scria pe şerveţele, hîrtie igienică sau pe nota de plată, versuri nemuritoare.
Era mereu însoţit de întreaga redacţie formată din  nişte pierde vară de-ai lui, cu bărbi unsuroase pline de firimituri, feţe buhăite de nopţile petrecute în chinurile creaţiei lîngă sticlele de vodcă.

După o vreme, orădenii se dovediră a fi mai nerecunoscători de cum s-ar fi aşteptat Nelu şi redacţia lui ofilită prematur şi n-au mai cumpărat fiţuica. Încet şi nedrept, Nelu s-a scufundat în uitare cu toate strădaniile de a se menţine în centrul atenţiei, mutîndu-se la prima televiziune liberă din oraş, unde în fiecare seară făcea un talk show de unul singur, sau cu patronul stabilimentului, atunci cînd acesta era cît de cît treaz. Nu neg că uneori păreau amîndoi la fel de beţi şi totuşi... simţul datoriei faţă de concetăţenii lor era mai presus de păcatele lumeşti, iar părerile lor bazate pe zvonurile ce circulau liber prin oraş, erau de o reală importanţă. Curînd şi televiziunea rămăsese fără bani de emisie, ba chiar şi fără cearceaful albastru mototolit ce ţinea loc de decor, iar domnul Nelu mai primi astfel o palmă absolut nemeritată de la nedreapta viaţă.

A mai încercat pe la radio, dar cum acolo trecuseră de faza "angajăm orice ratat cu gura mare", se mulţumi să treacă zilnic prin Select, în căutare de miloşi care să-i ofere o vodcă şi-o ţigară. Cam prin această perioadă se specializă totuşi în ceva, conform ideii că orice ţi se întîmplă în viaţă îţi foloseşte la ceva, aşa că-şi folosi înclinaţiile şi talentul nativ şi deveni expert în cerşit de ţigări.

Metoda era simplă: ieşea dimineaţa pe aleea care ducea la piaţa din Rogerius şi se prefăcea că aşteaptă pe cineva; se uita des la ceas, bîţîia de nerăbdare, scruta zările şi-şi sugea inciudat măselele pînă întîlnea vreun cunoscut spre care mergea bucuros să-i strîngă mîna, ca norocosul să fie nevoit să se oprească şi să întrebe din politeţe cam ce mai face domnul Nelu, care abia aştepta să-şi verse amarul:
- Uite mă, aştept pe cutare că i-am împrumutat nişte bani şi mi-a promis că vine să mi-i aducă... Vezi tu, eu dau bani că-s domn, dar văd că ăsta-mi trage ţeapă. Nu bine zice vorba aia "facerea de bine, futere de mamă"? Lasă, nu-i bai, poate aşa mă învăţ şi eu minte să nu mai dau ca prostu'.
Băga o figură îndurerată de nimicnicia oamenilor şi ca din senin zicea:
- Auzi, dă şi mie o ţigară că n-am curaj să mă mişc de-aici, că ştii cum e... la norocul meu, apare fix după ce plec .
Îşi căpăta ţigara, mai stătea pînă ajungea la trei, după care se ducea mulţumit acasă să stoarcă ce-i mai rămăsese, dacă-i rămăsese oarece vodcă prin sticle.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

Probabil că nu durase mult această perioadă de prosperitate, pentru că-n oraşul ăsta n-ai nevoie nici de televiziune, nici de ziare ca să afli orice despre oricine, aşa că pentru a nu ştiu cîta oară se lovi domnul Nelu de nimicnicia cu care era contemporan, constatînd că multă lume se-ntorcea brusc din direcţia de mers cînd dădea ochii cu el.

O vreme, trăi în negare, fiind incapabil să cuprindă în mintea lui de poet şi sufletul său larg atîta răutate. Resemnarea veni o dată cu ciroza şi implicit cu momentul în care spiritul său urcă la ceruri, sau coborî în iad, ca ultimă răzbunare a unei divinităţi ce nu-i apreciase corect sublimul existenţei.

L-a înhumat primăria pe aleea vagabonzilor, palidă răsplată a comunităţii ce nu avusese grijă să-l adore cît a fost în viaţă. Probabil că acum ne priveşte dojenitor şi ne bate obrazul, sau poate ne-a iertat, dar asta n-o vom afla niciodată.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Impresii şi răutacisme de noiembrie

Aş zice că-n afară de ploaia ce nu se mai opreşte de două zile, nu e nimic nou sub soare, poate doar canalul din capătul străzii care n-a mai suportat atîta apă şi-a dat pe dinafară.

Am aflat de pe facebook de mitingul circarilor Badea şi Ciutacu pe care l-am ratat din cauza înmormîntării, dar ulterior am dedus că n-am pierdut nimic, poate doar cîteva episoade de rîs isteric. Realistă fiind, asta nu s-ar fi întîmplat pentru simplul motiv că respectivii mi-s atît de antipatici încît, nici să rîd de ei nu-mi arde.

Prin scurtele butonări la TV, am dedus că suntem în plin Sexgate cu mahări de la PSD şi puştoaice de liceu pe care mami şi tati le-au visat foto modele. Acum vor afla că activitatea de bază începe tot cu "f", dar nu are nici o legătură cu foto. Aflăm şi noi ca futing-party-urile, au rămas la modă şi că bărbaţii urîţi şi nedoriţi de nimeni, trebuie să plătească dacă vor sex, exceptîndu-l pe Bănicioiu care e atît de urît încît, trebuie să-i plătească şi mîinii proprii pentru un hand job. Cum spuneam, nimic nou sub soare.

Mai departe, ajungem la OTV care văzînd că a trecut data de 8 cînd profeţise baba Vanga că ar începe al 3-lea război mondial, a trecut şi 9 şi chiar 10 noiembrie, iar ei n-au putut transmite în direct măcar un pui de apocalipsă prin Ferentari, au cîrmit-o spre Codex Alimentaris: pe jumătatea ecranului rula un documentar vechi de cînd era bunica fată, iar pe cealaltă jumătate galbenă să sară-n ochi prin toate dioptriile posibile, un cîrnat cu concluziile mai multor iluştri necunoscuţi, cu toţii de acord că Guvernul Mondial, ne vrea morţi.
Tudor Barbu crede în destinul său de revoluţionar planetar, iar interlocutorii săi în largă majoritate, în omuleţi verzi.

Ajung şi la Antena 3 după cîteva secunde pe Realitatea, pentru că am grijă să nu le fac audienţă. La Antena, aceeaşi masă cu 6 invitaţi cu coatele pe rezemate tip "şedinţă PCR", dau din clanţă pe acelaşi refren: Băsescu e rău, e dictator, iar cei ce l-au ales, nesimţiţi. Mi-i imaginez pe stimaţii limbişti la sapă pe-un ogor doar din considerente umanitare, pentru că sunt convinsă că statul pe scaun, rezematul coatelor şi croncănitul continuu îi ţine într-o stare de stres şi le afectează grav sănătatea.

Am ajuns la concluzia că 15 minute pe zi la TV, e arhisuficient: mare lucru oricum nu afli, dar te scuteşti în schimb de nervi şi nu te încarci cu toate rahaturile pe care alţii le consideră importante pentru tine. În fond, nimănui nu-i pasă de noi: le pasă doar de banii pe care-i pot obţine manevrîndu-ne într-o direcţie sau alta. Iar asta, doar dacă te laşi manevrat, dacă accepţi ca tu să fii folosit la sporirea averilor miliardarilor care iată, ne şi regulează minorele şi încă pe cele mai frumoase.

În secret sper la o apocalipsă, pentru că altceva nu cred că ne mai poate salva, iar cei care ar supravieţui ar fi nevoiţi să trăiască măcar cîteva sute de ani în pace, chiar dacă din simplul motiv că nu s-ar întîlni om cu persoană şi s-ar bucura să se vadă ca şeful de post dintr-un sătuc unguresc de mai sus de Oradea, pe vremea cînd doar el şi-un asistent medical erau singurii romani din sat şi-n consecinţă, se pupau ori de cîte ori se întîlneau pe uliţă.

P.S. Purtătorul de cuvînt al Poliţiei Capitalei şi-a pus pe Facebook poze în pielea goală de la un anişor şi mi-am imaginat următorul scenariu: Domnul Christian Ciocan se întîlneşte pe coridoarele poliţiei cu un borfaş încătuşat care-l interpelează plin de admiraţie: "Şefu', v-am văzut pozele pe facebook! Ce poponeaţă drăgălaşă aveaţi la un aaaaan, da' ce dulcic eraţi la doi aaani!"

Ce impact ar avea asemenea întîmplare pentru sufletul sensibil şi narcisist al domnului poliţist? L-ar adăuga oare la "prieteni" la ieşirea din puşcărie?

luni, 8 noiembrie 2010

Scurtă dare de seamă

Săptămîna trecută, eu şi sor-mea ne exprimam mirarea că nu ne-a mai murit nimeni recent şi că ultima înmormîntare la care am participat a fost în urmă cu 4 luni, ceea ce e un record în ultimii 8 ani.
Şi ghici ce? Mîine mergem la înmormîntare.

Dimineaţă, am văzut două cîrduri de raţe în formaţie. Îmi păreau cam în derivă, ca să nu pomenesc de întîrziere.Cum am oarecare dificultăţi de orintare, n-aş putea preciza dacă veneau sau plecau.

În intersecţia de la Muzeu, un poliţist încurca traficul. Nimeni nu a avut curajul să-l înjure decît în gînd. Eu am fost mai curajoasă, l-am înurat cu voce tare după ce m-am asigurat că nu mă poate auzi.

Pe la 9 s-a iscat un vînt al dracu' ce mi-a răsturnat nişte bidoane goale de pe terasă şi m-am gîndit că mîine o să mă plouă în cimitir. Babele vor decreta astfel că mortul ar fi preferat să fi fost viu, ceea ce pînă la un punct mi se pare normal. Zic pînă la un punct, pentru că aseară la priveghi, popa a zis ceva foarte frumos despre noi în general, cum că nu murim de tot, că bobul de grîu putrezeşte în pămînt ca să încolţească primăvara, iar dacă nu aducea vorba de judecata de apoi, mă credeam la un seminar cu Deepak Chopra.

Aştept veşti despre începutul apocalipsei; according to Baba Vanga începe azi, dar nu ştiu la ce oră.

duminică, 7 noiembrie 2010

Un revelion

Cu greu fuseseră părinţii lui Alex de acord să ne lase să facem revelionul la ei acasă, de aceea condiţionaseră şi negociaseră aspru: fără băutură, fără muzică tare, că stăteau într-un cartier majoritar locuit de sfinţi şi anume penticostali, ceea ce erau şi ei.

Alex nu ezită să promită tot ce i se ceruse, aşa că operaţiunea de introducere a alcoolului clandestin, semăna cu una de pe vremea prohibiţiei: sticle ascunse sub paltoane, în poşete, în buzunare încăpătoare sau mascate în pungi împreună cu cîte-o tavă de prăjituri.

Cu toţii apărusem cu figuri nevinovate, promiţătoare de distracţie cuminte, însă în fiecare dintre noi rînjea diavolul. Berdie şi Floruţa veniseră gata abţiguiţi, dar nu era nimeni care să nu se fi aşteptat.

O vreme patrulase mă-sa lui Alex cu diverse treburi printre noi, curioasă dar şi atentă să descopere eventuale sticle pitite pe undeva, însă cu maeştrii disimulări n-ai ce te pune. Într-un final se duse în casa mică la culcare, nu înainte de a-i reaminti fiului că-n locuinţa ei nu e loc de destrăbălare.

Apoi, iadul fu liber să se dezlănţuie: sticlele apărură, inhibiţiile de orice fel pieriră. Dire Straits ne zicea de "Money for Nothing", iar Compact de "Strada pe care-ai stat".
Cimpi dispăru prin curte şi fu găsit plîngînd amarnic lîngă coteţul porcului: îl mîngîia şi-l căina plin de lacrimi şi muci înştiinţînd-ul de soarta tragică ce-l aştepta. Nu fusese chip să-l aducem în casă, aşa că-l lăsarăm simţitori să-şi consoleze noul prieten.

În casă, Floruţa avea chef de harţă ca de obicei: se luase de Berdie care însă era mult prea beat ca să risposteze, de fapt, mult prea beat să mai articuleze, aşa că adormi pe covor.

Sora lui Alex se retrase la culcare cică, cu bărbatu-său după ea. Mai tîrziu, cînd îmi căutam ţigările de rezervă în camera de după a lor, am avut surpriza să-i găsesc goi şi deloc adormiţi. După ce am găsit uşa cu greu, am ieşit afară să alung scena la care tocmai nu mă aşteptasem să asist şi l-am căutat pe Cimpi. Terminase de bocit şi stătea pe bordură, cugetînd. Îl lămuresc să intre-n casă. E tot supărat, dar nu mai ştie de ce.

Intră în casă unde-l loveşte căldura şi adoarme lîngă Berdie care vorbeşte-n somn. Probabil acum poate să-i replice prietenului său, căruia i-a trecut beţia şi se pregăteşte de a doua.

La ora 12 n-ai cu cine închina. Doar Alex mai e treaz. Ciocnim, ne pupăm, dansăm. N-aveam de unde şti, dar era ultimul revelion: anul următor îl petrecea în America, visul lui de-o viaţă, iar peste doi ani, nu-l mai petrecea deloc, luînd şi el calea pocăinţei.

Floruţa a emigrat în Suedia şi nu mai ştiu nimic de el, Berdie a devenit alcoolic în ultimul hal şi habar nu am  dacă mai trăieşte, iar pe Cimpi îl mai văd uneori prin oraş. Are aceeaşi privire sfioasă de copil cuminte şi sensibil. Ar trebui să-l întreb odată ce confidenţe şi-a făcut cu porcul în noaptea aceea .

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Aiureli

Ce-am observat eu: absenţa inspiraţiei se manifestă nu doar la scris, cîntat, dat în spectacol, ci şi în cele mai banale activităţi. De exemplu, cît de inspirată am fost ieri trimiţînd un tînăr cerşetor perfect sănătos la muncă? La fel de inspirată ca un pensionar acrit de toate şi cred că aş fi meritat să-mi replice ăla : să mori tu!

Aceeaşi inspiraţie m-a însoţit şi cînd am scris o poezie tîmpită, dar şi mai şi, cînd am postat-o pe un site care cu asta se ocupă: cu literatură şi artă-n general. Unii au zis chestii din politeţe... d-alea impersonale pe care i le spui unei mame mîndră de copilul ei urît: vai ce... mic/ grăsuţ este, ca să eviţi minciuna: ptiu pe tine să nu te deochi, că frumos mai eşti!
Totuşi, un domn mi-a zis de la obraz ceea ce ştiam deja, d-aia nici nu m-am supărat deloc, ba dimpotrivă, am recunoscut cu seninătate că am produs un rebut.

Recitind această postare constat că tot neinspirată sunt, cu toate că am aflat că pe 12 avem programare la apocalipsă şi asta ar trebui să mişte ceva în mine., deci mai am o şansă.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Aurică fără frică

Cred că Aurica se ghidează doar după principii şi zicale străvechi. Ieri dimineaţă zicala după care a venit la uşa mea să-mi ceară ţigări, a fost: "ziua bună de dimineaţă se cunoaşte".

Acuma... nu ştiu cît i-o fi fost de bună, că la 7.30 cînd s-a înfiinţat la cerşit, era deja beată criţă. Nu ştiu nici cît din beţie era mahmureală şi cît băuse deja de cînd se trezise. I-am dat o ţigară că venise cu atitudinea aia umilă, frecîndu-şi mîinile şi ţinînd capul într-o parte, rugător, poziţie tipică ei cînd vrea ceva. În rest umblă ca o curcă înfuriată, gata oricînd de harţă.

Pe seară se trezise relativ şi se certa cu chiriaşii lui Ovidiu că de ce nu închid poarta. Cînd m-am întors, pîndea de la ea de pe terasă crezînd că-s tot chiriaşii, semn că cheful de scandal nu-i trecuse şi clar nu mai avea bani de băutură.

Acum o văd foindu-se neobosită prin curte, semn că "noaptea e un sfetnic bun".

marți, 2 noiembrie 2010

Ajunge!

Îmi vine să zic şi eu ca ţoapa aia de m-a înjurat luni dimineaţa:

fută-vă Dumniezo cu Antenele şi Realităţile voastre, cu curvele vedete, cu plozii foştilor nomenclaturişti, ai actualilor, cu cine a rămas gravidă, cu cine şi-o trage-n cur, cu cine se fute cu cine! Lăsaţi-mă-n pace cu senzaţionalul vostru de doi bani, cu sfîrşitul lumii, cu muritorii de foame, cu apocalipsa!

Nu mă mai agresaţi cu tabloide, cu broscoi perverşi în jacuzi, cu moşi senili în pula goală, babe cu ţîţe atîrnînde, ţigani, manelişti, moculeşti şi progenitura lor, fotbalişti şi progeniturile lor, curvele şi nevestele lor.

Nu mă mai invadaţi cu politicieni cu gura mare a căror singură grijă e să-şi umple buzunarele, cu hoţi, cu tîlhari, cu privatizări, cu vînzări la fier vechi, cu criză, cu rate la bănci, iar cu criză, iar cu ordonanţa număru' o sută de mii de catralioane.

Nu mă mai culpabilizaţi că-s roman pe facebook, nu vă mai miorlăiţi, nu mai scuipaţi în neamul vostru, ca nişte imbecili care scuipă-n sus sperînd că scuipatul va sfida legea gravitaţiei.

Nu mai faceţi pe intelectualii superiori cînd decretaţi că romanii nu-s buni de nimic: că-s hoţi, că-s laşi, că-s puturoşi.

Dacă eşti roman, nu mai chelălăi ca un căţel speriat, nu te mai uita în gura străinilor şi nu mai zice: m-am săturat că sunt roman, mi-e ruşine că sunt roman.

Ridică-ţi dracului capul şi fruntea aia lată, plină de gînduri şi de vise şi strigă cît poţi de tare: sunt roman! probleme Gogule?

5 reguli de conduită de Ziua Morţilor

Ca orice ardelean ce respectă tradiţiile sale, dar şi le însuşeşte şi pe ale altora, sîmbătă m-am dus la cimitir să curăţ mormintele morţilor mei, care nu-s puţini.

Lume puhoi, cu greble, sape şi crizanteme. Un poliţist dirijează micul sens giratoriu în aşteptarea valului de curăţători de morminte care în fiecare an de 1 noiembrie mînaţi de zel, dar mai ales de vorbele ce le-ar putea ieşi în caz că locurile de veci aflate în administrare nu corespund estetic. Pentru că, să recunoaştem, ne place bîrfa la fel ca sarmaua, mămăliga şi băutura, nu neapărat în ordinea asta, iar 1 Noiembrie, e un prilej de inspecţie la locul de veci al altora şi orice buruiană, cît de mică, este transformată în ditamai copacul, pădurea, sau jungla virgină.

Cum cimitirul e plin de pensionari ieşiţi la aer curat, dornici de-o conversaţie, iată cîteva greşeli capitale pe care nu ai voie să le faci în perimetru:

1. Nu întrebi nici un pensionar nimic: nici unde e cişmeaua, nici unde e capela şi nici măcar unde e ieşirea pentru că odată ce ai deschis gura şi imediat după răspuns, te trezeşti în focul unei dezbateri politico-economice, din care nu ai cum să ieşi altfel decît... şi de aici derivă regula numărul

2. Nu-i zici nimănui de mamă, pentru că e foarte posibil să te afli lîngă mormîntul ei, iar aparţinătorul îndurerat poate şi va avea o sapă sau o greblă la îndemînă.

3. Sudiştii dacă nimeresc zilele astea prin Ardeal, să-şi reţină reflexul de a pomeni în orice context morţii cuiva, gest care ar putea şi va fi interpretat ca pe o ofensă.

4. Nu fura nici un pet tăiat în două ca să-l foloseşti pe post de vază de la mormintele alăturate, pentru că în mod sigur proprietarul e unul din mulţimea de pe alee.

5. Nu folosi cişmeaua de lîngă capela Borsi,dacă nu vrei să arăţi de parcă te-ai fi pişat pe tine.