joi, 17 august 2017

Nu, nu adopt o familie de refugiați!

De copil am învățat ce e solidaritatea și voluntariatul. Cu forța, desigur. Adică, nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să donezi pentru copiii ce mureau de foame în Africa, cumpărai timbrul sau dădeai cei 10 lei pentru UNICEF. UNICEF era la mare modă la vremea aceea. Au trecut zeci de ani, copiii din Africa mor în continuare, tot de foame, în ciuda donațiilor din întreaga lume. Și voluntariatul era tot forțat, nu era nicio plăcere să aduni gunoaiele lăsate de alții prin parcuri au pe malul Crișului, și să le frămânți căcații cu tenișii. Nu era nicio plăcere și niciun voluntariat să te duci la cules porumb sau înșirat ardei pe sfoară la fabrica de conserve, însă la un moment dat, cu toate că știai că n-ar trebui să faci ceea ce nu-ți dorești să faci, ajunseseși să crezi că e oarecum de datoria ta să ajuți, resemnat sau nu.
N-am crescut într-o generație de nesimțiți și nesimțitori, am învățat din familii și la școală să împart cu alții mai puțin norocoși, deși eram oarecum, cam toți la fel. La fel de nenorocoși să creștem și să trăim în comunism. De aceea, pe mulți dintre cei din generația mea, Revoluția i-a găsit majori, plini de idealisme, complet nepregătiți pentru ceea ce a urmat. Învățaserăm în școli de toate și nimic. Nu învățaserăm cum să trăim într-o lume care nu mai semăna cu nimic din ceea ce lăsaserăm în urmă, așa că marea parte a generației mele s-a ratat, a murit sau a emigrat. Puțini dintre cei rămași aici vii sau cu o viață obișnuită, de român între două lumi, s-au resemnat să aștepte ziua de salariu și cam atât.
Acum retrăiesc într-un fel acel voluntariat forțat. Trebuie musai să fiu solidară cu niște oameni care vin dintr-o cultură diferită de a mea, cu obiceiuri diferite de ale mele, cu mentalitate diferită de a mea. Și așa cum se întâmplă de obicei, apar niște flower power de nicăieri, care mă arată cu degetul, mă acuză că nu sunt solidară cu necăjiții porniți în bejanie, cu țintă fixă. Germania sau nimic. Germania sau îmi arunc nevasta cu plodul în brațe pe linia de tren. Germania sau moartea. Acești flower power mă obligă să le răspund dacă aș lua o familie de refugiați sirieni acasă, în numele solidarității umane, încercând un șantaj sentimental la care eu nu sunt sensibilă și le răspund, NU.
N-aș lua o familie de refugiați la mine acasă, din simplul motiv că nu am nicio datorie sau responsabilitate față de ei. Asta nu înseamnă că sunt insensibilă la drama multora dintre ei, la imaginile cu copii înecați ai căror tați au supraviețuit miraculos în timp ce-și scăpau copiii în apă. Nu sunt sensibilă la invazia unor masculi care-și pun femeile și copiii scut în fața lor, pe linia de tren sau îi aruncă prin gard. Nu i-aș primi la mine în casă dacă n-ar avea minimul respect să se spele. Nu am pic de respect pentru oamenii care nu se spală. Nu aș primi la mine in casă o familie al cărei mascul ar avea pretenția să-mi acopăr brațele și picioarele în prezența lui, ca nu cumva să-i ofensez obsesiile religioase, și nici să mă trateze la mine în casă ca pe o jumătate de om sau chiar mai puțin de atât. Nu aș primi în casă o familie pentru care m-aș simți obligată să mă duc la ciobani să le cumpăr oi, pentru că eu mănânc porc, vită, pui, pește dar nu mănânc oaie. Dacă vrei să stai la mine acasă, mănânci sarmale sau fasole cu ciolan afumat sau pită cu untură și ceapă. Nu aș primi o familie a cărei femeie a fost obligată și obișnuită să fie tratată ca o zdreanță și cu al cărei mascul aș intra clar în conflict, încercând să-i explic că e și ea la fel de om ca masculul care o desconsideră.
Nu aș primi o familie de refugiați în casă pentru că ar trebui, eu agnostică, să le asigur un spațiu de rugăciune și să respect un ritual religios străin mie și culturii mele. Nu aș primi o familie de șiiți la mine in casă pentru că s-ar încăiera cu familia de suniți adoptată de vecinul și până la urmă aș deveni într-un fel sau altul, din gazdă, victima lor.
Și în sfârșit, nu aș primi o familie de refugiați la mine acasă pentru un conflict pentru care răspunzători sunt cei care-l finanțează, îl întrețin și câștigă bani din asta, mai pe scurt, industria de armament. Pentru că ISIS nu s-a născut din spuma mării, nici n-a colonizat Siria venind de pe Marte. Erdogan finanțează ISIS ca să înlăture Siria din competiția economică, Rusia finanțează ISIS având și ea interese în zonă. Până la urmă, totul se reduce la bani, iar eu nu vreau să fac parte dintre idioții care suportă consecințele lăcomiei mai marilor lumii.
Și la urma urmei, nu aș primi o familie de refugiați la mine în casă, ca să nu mă ”trezesc” într-o dimineață cu gâtul tăiat doar pentru că sunt creștină. Copiii din Africa și aiurea mor în continuare de foame și boli. Oamenii se măcelăresc cu sârg cam prin toată lumea. Doar că acum nu mai sunt la modă copiii din Africa, nu mai sunt la modă femeile oropsite de Afghanistan, a căror viață nu s-a schimbat cu nimic de când s-au dus americanii să le elibereze. Acum la modă e să adopți o familie de refugiați, așa cum era la modă să adopți un maidanez. Nu, mulțumesc, eu nu am suferit și nici nu voi suferi niciodată de corectitudine politică.
Adoptați-i voi, și-mi povestiți după aceea și mie experiența voastră. Da, sunt ironică, pentru că așa cum împrăștiați pe facebook apeluri gen ”adoptați acest suflețel nevinovat că-l iau hingherii! L-aș ține eu dar am deja 3, am alergie, mă dor șalele, n-am bani etc…” Așa că, dragi flower power, sunt sigură că nici o familie de refugiați nu-și va găsi o familie de gazde adoptive. Și mai am bănuiala că faceți propaganda asta din motive egoiste, știind că nu veți fi niciodată nevoiți să adoptați o familie de refugiați sau măcar un copil de-al lor, în condițiile în care nu vă văd niciodată încurajând adopțiile din orfelinatele și spitalele ce gem de copii abandonați. De-ai voștri, de-ai noștri.
Așa că, scoateți-vă degetul acuzator din fața mea și băgați-vă dojenile și ofensele undeva, că-s sătulă de filantropi de tastatură, de moralisti de facebook și fițuici de doi lei! Nu, nu voi adopta nicio familie de refugiați.”


Angela Tocilă

Acest articol a fost publicat și în Evenimentul Zilei în 2016

sâmbătă, 12 august 2017

Se schimbă lumea... cu noi cu tot

Violența militanților de tot felul s-a accentuat în ultima vreme, ceea ce poate înseamna doar două lucruri:
1. Ori se testează ceva pe noi, prin intermediul rețelelor de socializare, FB aici de față, ori,
2. Urmează să se întâmple ceva foarte grav, ceva care ne va răsturna lumea așa cum o știm.
Violența poate fi o consecință a alegerilor câștigate de Donald Trump, un individ care mie nu-mi place ca om, dar consider că lumea avea nevoie de el. Să mă explic, deși cred că nu e cazul, în cuvinte simple: corectitudinea politică e pe cale de a instaura dictatura unor minorități care cu nici 20 de ani în urmă erau considerate accidente ale naturii. Tot corectitudinea politică e pe cale de a instaura o nouă religie și un nou mod de viață în Europa, care nu are absolut nicio legătură cu creștinismul, mă refer, desigur, la Islam. Corectitudinea politică dorește de asemenea, o nouă rasă în Europa, metisă. Vă gândiți cum va arăta continentul nostru în 10-20 de ani și cât de ușor de vânat vor fi albii rămași izolați, departe de marile orașe?
Odată cu câștigarea alegerilor de către Trump, aceste planuri care mergeau ca pe roate, fără nicio opoziție notabilă, din cauza invaziei controlate a migranților din Asia și Africa, cu sprijinul SUA conduse de Obama sunt în pericol. Trump e imprevizibil, incontrolabil, suficient de bogat ca să fie și influent, ușor paranoic, motiv care-l face greu de îndepărtat chiar și fizic. Deocamdată...
Azi, Coreea de Nord a amenințat SUA cu distrugerea, prin vocea dictatorului dement, crescut și educat în Elveția, pe care până acum nu l-a deranjat nimeni din ascensiune, nici măcar cu sancțiunile impuse, sancțiuni care pe el personal nu l-au afectat cu nimic. Populația pe care o chinuie, o flâmânzește ca și predecesorii săi, tatăl și bunicul, nu contează, n-a contat niciodată, dar este afectată direct de sancțiunile impuse de SUA. Bine, asta nu înseamnă că va reuși să distrugă SUA dar ”ordinea” impusă până acum de marile puteri care, fie din lașitate, fie din interes au permis ca dictatorul de la Phenian să testeze armament nuclear când a dorit slănina lui... s-a încheiat sau e pe cale să se încheie.



Tot azi, Cuba este acuzată că ar fi declanșat un atac sonic de pe urma căruia mai mulți diplomați canadieni și americani au suferit tulburări de auz. (Sursa: The Guardian).
Revenind la corectitudinea politică, după acest sumar al evenimentelor internaționale ce nu are în aparență nicio legătură cu SUA sau Trump, dar are cu siguranță că pericolul care în acest moment îl reprezintă atât pentru lumea ”democrată”, cât și pentru cea dominată prin dictatură, cum e Cuba și Coreea de Nord, faptul că niște ”ordini” mondiale sunt pe cale de a fi tulburate, inclusiv cea din Europa, militantismul agreat și încurajat de către Facebook care e pe cale, dacă nu este deja, de a deveni o armă de manipulare în masă, reprezintă semne ale unor transformări care, suntem pregătiți sau nu, le dorim sau nu, se vor întâmpla în viitorul apropiat. Cine crede că în politică și în lumea asta, în general, există ceva întâmplător și necontrolat, este ori naiv, ori prost de-a dreptul.
Din păcate, România e la fel de năucă, de bipolară și indecisă ca de obicei... Influența Rusiei asupra politciienilor și a vectorilor de putere e mai puternică decât interesul național, asta mai cu seamă, din cauza amatorismului și a lașității celor care au putere de decizie, inclusiv președintele ales, altfel nu se explică dualitatea de care dăm dovadă în vremuri în care, dacă nu avem posibilitatea și puterea financiară a Elveției și, din păcate, nici poziția ei geografică, nu ne poate conduce decât spre un nou 23 august 1944, nevoiți să ne repetăm istoria de perdanți, chiar dacă mergem cu câștigătorii în runda finală.
Ceasul istoriei și al pierzaniei nu poate fi dat înapoi, rezistența la transformarea Europei într-o colonie de pederaști cu identitatea pierdută, cu istoria și cultura pervertită de corectitudinea politică, prin mâna criminală a conducătorilor ei este obligatorie. Noi nu putem fi complici, nu mai putem fi victime colaterale, nu mai putem fi duali, România trebuie să decidă de care parte se situează, pentru că a venit vremea deciziilor radicale. Discursurile diplomatice care ”condamnă” crimele acceptate de multiculturalismul european nu-și mai au locul și sunt ridicole, la fel ca o horă a Periniței după o bătaie la nuntă.
România este încă o țară albă și creștină și va fi atâta vreme cât opune rezistență curentului progresist. România va fi o țară verticală doar în cazul în care nu-și va pierde mințile și identitatea adoptând un mod de viață care îi este străin, de aceea, indiferent de înțelegerile pe care le-a făcut până acum, va decide ce e bine pentru ea, iar după umila mea părerea, NATO și Trump e cea mai bună, chiar dacă Maica Rusie ademenește cu sânul dezgolit și cu fese cărnoase dinspre Siberia... E frig tare în Siberia, iar gulagul e mortal... Întrebați-vă bunicii!




marți, 8 august 2017

Manipularea copiilor - Educație corect-politică

Fina mea de 13 ani, care locuiește de 1 an în Viena și, evident merge la școală, mi-a povestit azi că de Crăciun n-au avut voie să pună în sala de clasă nici măcar un fir de beteală sau orice simbol creștin, dar de Ramadam au decorat clasa cu simboluri islamice. Mai mult de atât, religia este opțională dar nu la alegere, adică dacă optezi pentru ora de religie studiezi Islamul, orice altă religie fiind inexistentă în școală. A trebuit acordul scris al mamei ca fiica ei să poată lipsi de la orele de Islam.
Mi-a povestit că a fost dusă cu clasa la cinematograf, la un film documentar despre migranții care au trecut nestingheriți prin păpușoi și prin 4-5 frontiere ca prin brânză, până în Ungaria unde, zicea documentarul, nu li s-a dat mâncare sau apă, iar unora nu li s-a permis să treacă (ilegal) frontiera. Din câte mi-a povestit fetița, care e un copil inteligent și atent la ceea ce se întâmplă în jurul ei, documentarul era tendențios, având ca scop clar demonizarea Ungariei și inducerea ideii că oricine se opune fluxului de ”sirieni” este rasist, xenofob etc.... La sfârșitul filmului, o colegă a ei a întrebat-o ”Tu de ce n-ai plâns?” ”N-am plâns pentru că nu aveam motive să plâng...” a răspuns fina mea, dar n-a dat explicații, mai ales că i se făcuse observație în timpul Ramadamului, că atunci când bea apă să se întoarcă cu spatele, să nu ofenseze colegii musulmani care țineau post. Așa începe și nu sunt prăpăstioasă, declinul creștinismului. De la școală. Așa începe declinul Europei, de la grădiniță. Aseară mi-a postat cineva la comentarii (să mă scuze că n-o menționez) un film de desene animate în care eroii principali sunt doi adolescenți de sex masculin care se îndrăgostesc unul de altul, iar acest film este vizionat de copii la grădinițe.
Vă invit să-l vizionați, ține mai puțin de 5 minute, apoi invit progresiștii și despletitele flower power să-mi spună cât de tare au plâns de dragul acestor personaje de desene animate și cât de impresionate au fost de povestea lor de dragoste. Da, știu, iubirea depășește prejudecățile noastre primitive de înapoiați abia ieșiți din peșteri și da, iubirea face și drege. Doar cuplurile hetero sunt demonizate pentru că fac copii la beție și-i bat cu scara de incendiu până la majorat.
Evident, glumesc când invit progresiștii la dialog, am ajuns la concluzia că n-ai cu cine, iar eu n-am să fac niciun compromis să fiu în trend și să nu cumva să fiu considerată înapoiată și involuată. Sunt atât de tăbăcită încât nu mai fac nici cel mai mic efort să plac cuiva, indiferent cine e. Cred cu tărie și regret, dar Europa se sinucide și, dacă nu suntem atenți... ne trage după ea.



joi, 3 august 2017

Mama mea - O femeie cu coaie

    Mama mea avea coaie mai mari decât majoritatea bărbaților pe care-i știu... Avea și trusă de scule, o cutie de dulgher plină de cuie, ciocane de diferite mărimi, chei franceze, șurubelnițe și toți vecinii veneau ocazional să împrumute câte ceva.
   - Doamna T, aveți cuie cu filet?
   - De care, mari sau mici?
   - Mici.
   - Astea-s cele mai mici pe care le am, dar vezi să dai întâi gaură cu dalta în perete și apoi cimentezi cuiul înăuntru, altfel nu stă în bolțar.
    I-am scrijelit cu șurubelnița o floare pe cutia de scule care există și acum în debaraua de la intrare, la locul ei, unde a stat întotdeauna, dar nu din cauza lădiței cu scule zic eu că mama avea coaie, nici pentru că repara tot ce era de reparat prin casă ci pentru că avea curaj și puțini îndrăzneau s-o înfrunte. Micuță, de-un metru și-un șnițel, cu părul tăiat scurt, subțire și iute, aprigă la mânie, spurcată la gură, o mânuță de om care, sunt sigură, și-ar fi dorit să se fi născut bărbat, așa era mama.
     Aveam un vecin, perete în perete cu noi, căruia, după vreo 15 ani de căsnicie cu o femeie foarte frumoasă cu care făcuse 3 copii i se năzărise că ultimul n-ar fi fost al lui și-l pălise gelozia ca din senin. O urmărea, o cronometra și o certa din ce în ce mai des, iar de la ceartă la bătaie au trecut doar câteva luni... Auzeam zgomotele pumnilor prin perete și uneori, plezniturile palmelor peste fața frumoasă a doamnei H. Nu țipa, nu plângea ea, dar plângeau copiii și-și implorau tatăl să n-o mai bată.
    Într-o zi, doamna F a reușit să fugă din casă și a bătut la ușa familiei F de la etajul 1 și a rămas acolo, la adăpost. Ticălosul ei de bărbat, beat mort, a ieșit pe casa scării și a început să urle după ea:
    - Ieși afară, curvă! Te omor când pun mâna pe tine, curvă ordinară! Copiii urlau în casă, ăla urla pe casa scărilor, prea laș să urce și să bată la ușa familiei F... Văzând că amenințările lui n-au niciun rezultat, a intrat în casă, a demontat butelia de la aragaz și a scos-o pe casa scării, amenințând că aruncă blocul în aer dacă nu-i coboară nevasta. Mama se uita pe vizor, la fel ca și ceilalți locatari de la parter, iar eu și sora mea stăteam pe canapea și ascultam șuieratul gazului ce ieșea din butelie, când mama a luat ciocanul cel mare din lada ei cu scule, a deschis ușa și a răcnit la nebunul ăla:
     - Fută-te Dumniezo și pe cine te-o făcut, închide butelia că-ți crăp capul, căcat cu ochi ce ești!
Ăla, descumpănit, se uita ca boul la poarta nouă la mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor. A încercat s-o înfrunte rânjindu-i în față, dar mama s-a apropiat de el cu ciocanul ridicat, eu m-am bulucit la ușă speriată, s-o apăr pe mama sau s-o trag în casă, dacă trebuia. Soră-mea plângea în capătul holului, mama îmi părea mai frumoasă ca oricând pentru că fața ei arăta nu doar furie ci și curajul acela nebun când nu te temi de nimic, curaj care intimidează, paralizează și te face să bați în retragere. Așa a făcut și vecinul, a închis butelia și a intrat în casă de unde l-au scos milițienii, păcălindu-l că vor doar să stea puțin de vorbă. Au stat de ”vorbă” cu el până i-au durut mâinile cu care manevrau pulanele pe spinarea lui, apoi l-au băgat în dubă și nu l-a mai văzut nimeni 3 luni cât a stat în închisoare, timp în care nevastă-sa a profitat de ocazie și a divorțat de el. Și-a crescut copiii singură, fără 3 măsele, dar vie. Ca un făcut, băiatul cel mic, cel de care zurbagiul de tată suspecta că n-ar fi fost al lui, semăna, pe ce creștea, din ce în ce mai mult cu el.
     Niciun bărbat din scară n-a ieșit în ziua aceea din casă... De fapt, nimeni, în afară de mama mea. Au stat toți cu urechile lipite de ușă ascultând ce se întâmplă. Nici măcar ideea că ar fi putut sări în aer nu i-a determinat să-și înfrângă lașitatea, nici faptul că unii dintre ei aveau fete de crescut care ar fi putut ajunge pe mâna unui laș nenorocit să le bată și să le chinuie, nu i-a mișcat. Sau poate că nici nu le-a trecut prin cap.
     Zilele astea, un asemenea laș nenorocit din Motru și-a schingiuit femeia două ore, timp în care a spart o oglindă cu capul ei, apoi cu un ciob  i-a tăiat femeii o ureche pe care a aruncat-o în wc, a scalpat-o, iar bucăți din scalp au ajuns tot în wc, a dat-o cu capul de pereți până când femeia a murit. Vecinii nu doar că n-au intervenit, dar nici măcar n-au sunat la Poliție. De frica lașului nenorocit. De lași, la rândul lor.
     Dacă femeia aceea ar fi avut un singur vecin ca mama mea, ar fi trăit, sunt sigură de asta, dar n-a avut noroc să-i fie măcar milă cuiva de ea. Milă față de un suflet de om, milă pentru o viață chinuită... Și sunt sigură că unii dintre cei ce ascultau pe la uși și pereți și-au spus măcar în gând că femeia și-a meritat-o.
     Pe 20 august ar fi fost ziua mamei mele, dacă ar mai fi trăit, i-aș fi urat ”la mulți ani” iar ea ar fi pufnit, așa cum făcea mereu când îi dădeam cadoul ”n-aveai ce face cu banii?” Mi-e dor de ea, de nervii ei, dar mai ales de curajul ei. Noroc că l-am moștenit și eu.
 

Jurnal de călătorie, USA - primul impact

      A trecut un an și jumătate de când am ajuns pentru prima dată pe pământ american, pe aeroportul Newark, obosită moartă, dornică să trec de vamă, să-mi văd copiii și să fumez o țigară.
    Petra m-a întâmpinat la ieșire și mi-a sărit în brațe plângând muțește, se scutura doar lipită de mine, iar eu o strângeam atât de tare încât îmi venea s-o încorporez cumva în mine, să nu mă mai despart de ea niciodată. N-o văzusem de doi ani. Era iarnă, aveam o haină groasă pe mine, o eșarfă și mai groasă, o geantă de voiaj uriașă și incomodă ce mi se răsturnase de câteva ori coborând panta dinspre vamă, geanta cu laptopul pe umăr și încă un bagaj de mână ce mă-ncurcase și aproape-mi rupsese mâinile, plus poșeta. Pe lângă astea, căzusem cu două zile înainte de plecare, agățându-mi tocul într-un prag de aluminiu, îmi fisurasem coccisul și mă durea groaznic după atâtea ore de stat în avion.
    Ziceam că m-a întâmpinat Petra pentru că maică-sa era ocupată să vomite în parcare, de emoție și de teama că nu voi trece de vamă, deși nu aveau motive să nu mă lase să le văd o bucățică din America lor, dar era posibil. În Amsterdam se făcuse o verificare la sânge, mi se puseseră o mulțime de întrebări, dintre care una revenea obsesiv, voiau să știe dacă merg să lucrez în SUA.  Nu, nu voiam să lucrez în America și, probabil că nici nu m-aș fi dus s-o vizitez niciodată dacă nu mi-ar fi fost copiii acolo.
    Umilințele la care fusesem supusă în Amsterdam, eu și ceilalți pasageri, sentimentul că sunt la cheremul unor funcționari care au dreptul să decidă dacă ajung la destinație sau nu, care au dreptul de a mă pune să mă descalț sau să mă dezbrac, că nu sunt altceva decât unul dintre miile de pasageri,  care nu reprezintă nimic pentru ei decât o oaie mânată prin coridoare făcute din cordoane, m-au făcut să realizez cât de ușor pot fi controlate masele. Știam că nu am cum să ripostez dacă vreau să ajung peste ocean și că orice împotrivire sau privire ostilă i-ar fi făcut să mă trimită înapoi de unde-am venit. Am fost docilă ca o oaie și m-am disprețuit pentru asta, dar n-am avut încotro.
    Nu mă tem de zbor, nu mă tem de distanță, n-am nici cea mai mică emoție când sunt deasupra norilor pentru că mă simt oarecum împăcată știind că dacă avionul s-ar prăbuși de la înălțimea aceea n-aș fi avut nicio șansă. Emoții am la aterizare, mai exact, din momentul în care încep să se contureze străzile, clădirile, apoi mașinile și oamenii, abia atunci mă gândesc cât sunt de aproape de destinație și că trebuie neapărat să ajung întreagă.
     Am mai călătorit cu mașina încă 3-4 ore, pe bancheta din spate, cu Petra dormind în brațele mele. Adevărul e că la început s-a prefăcut doar, ca și cum ar fi avut nevoie de un pretext să stea lipită de mine, dar nici eu nu voiam să-i dau drumul. Îmi fusese atât de dor de ea încât simțeam nevoia s-o ating tot timpul, s-o mângâi, s-o sărut pe mânuțe, pe obrăjori, pe frunte... Și s-o mușc puțin, s-o gust...
     Cât a fost lumină afară am putut să mă mir de locurile prin care treceam, de podurile kilometrice peste golfuri, de mașinile puternice din trafic, de autostrăzile largi cu câte 5 benzi pe sens și de celebrele  panouri de deasupra lor, mai cu seamă de unul pe care scria cu litere luminoase: Jail is not funny, don`t drink and drive!
   
     Va urma

miercuri, 2 august 2017

Gânduri

 Cred că povestirile acestea, ale unor oameni la apusul vieților lor, trebuie să fie cunoscute direct de la sursă. Ele fac parte din istorie, chiar dacă dintr-o perioadă sumbră a ei, rușinoasă pentru omenire, așa cum sunt toate războaiele și conflictele armate. Poveștile lor trebuie să dăinuie dincolo de dispariția fizică a celor care le-au trăit suficient de mult ca să mi le povestească. Simțeam că ele reprezintă un dar pentru mine, unul care trebuia să mă ajute să pășesc într-o altă etapă și, dincolo de recunoștința pe care o simțeam pentru cei ce-și rupeau câteva ore din rutina existenței lor, înțelesesem că pentru mine toate drumurile sunt deschise. Nu mai aveam sentimentul că sunt în fața unui singur drum care mă duce într-o fundătură sau un labirint din care-mi doresc să ies, dar nu știu pe unde. Totul  părea să se deschidă în fața mea, limpede și fără obstacole. Mi se părea incredibil că puteam face orice-mi doream și că obstacolele de care mă lovisem până atunci dispăruseră ca prin farmec, ca și cum o mână Divină le alungase cu un simplu gest.


Fragment din volumul Copiii Războiului

duminică, 30 iulie 2017

Șarpele fără coadă (Cronici onirice)

      Țineam un șarpe fără coadă în brațe, părea un costrictor ca mărime, dar încerca să mă muște între degetul mare și arătător și eu îl știam de veninos... Am ezitat să-l arunc cât colo pentru că primisem instrucțiuni să nu cumva să-l pierd, că jar mănânc. Mai primisem o indicație pe același ton categoric, dar o uitasem deja pentru că luminile ce apăruseră pe cerul nopții erau din ce în ce mai vizibile și mă fascinau. Am dat drumul șarpelui, fără să-mi pese că va muri, de fapt mă durea în cot de el, mai ales că încercase să mă muște, deci aveam justificare... L-am privit cu coada ochiului cum se zvârcolește pe pământ și m-am dus mai departe căscând ochii la cer. Aveam senzația că sunt observată de formațiunea de lumini ce aterizase și în fața căreia, ceilalți oameni se dădeau în spectacol încercând să-și arate talentele. Apoi, s-a format un comitet de primire, eu eram îmbrăcată frumos, eram elegantă și surâzătoare, iar un domn, tot elegant, mă prezenta audienței. Eu chicoteam timidă, dar știam că-mi merit locul acolo, într-un fel de prezidiu, chiar dacă nu știam exact ce am de făcut... Să recit, să citesc dintr-o carte a mea? Mă hlizeam doar, știind că ideea va veni la momentul potrivit. Dintr-o dată am simțit îngrijorare pentru șarpele ăla fără coadă ce-mi fusese lăsat în grijă... Oadăfac, de ce ar ține cineva așa de mult la un șarpe?

      Apoi, totul a început să se năruie... Norii de praf acopereau luminile colorate de pe scena cu prezidiul, spectatorii fugeau fără vlagă, care-ncotro, știind că fuga e zadarnică, fugeau totuși, din instinct de conservare. Bine, și de teamă, atâta că erau conștienți că nu au unde să se ascundă și din acest motiv până și teama era zadarnică. Pământul era răscolit de cutremure, gemea și scărțâia din plăcile tectonice. Apoi, după ceva vreme, s-a liniștit și oameni prăfuiți s-au ridicat de pe jos și au început să meargă cu ochii goi. Fără țintă, din inerție. Eu rămăsesem pe loc într-o încremenire totală, nu mă temusem deloc, mă gândeam doar la nenorocitul de șarpe fără coadă pe care-l lăsasem să se zvârcolească până la moarte în țărână, dar speram că recentele cutremure îmi oferă cea mai bună scuză pentru că nesocotisem indicația de a avea grijă de el. ”Dracu` să-l ia de șarpe!” mi-am zis, ”n-are cum să fie mai important decât mine pentru nimeni!”.

    Gata, mă spălasem pe mâini ca Pilat din Pont, mi-era doar ciudă pe mine că nu avusesem curajul să-l înfrunt pe cel ce mi-l dăduse în grijă, știind ce fobie de șerpi am. Mi-am adus aminte că mă uitasem seara la Striptease cu Demi Moore și rămăsesem cu imaginea pitonului unei alte stripărițe în minte. Apoi m-am trezit, dar simt atingerea rece și perfidă, colții ce încercau să-mi străpungă pielea între degetul mare și arătător și acum.