vineri, 9 iunie 2017

Lansare Copiii Războiului - București

Vă invit la lansarea volumului Copiii Războiului, în data de 24 iunie, ora 11, la Muzeul Național al Literaturii Române, Strada Nicolae Crețulescu nr.8 - București. Aduceți prieteni, eu aduc palincă!

Vă aștept cu drag!

luni, 29 mai 2017

Două suflete curate

Fini (Fragment din Copiii Războiului)

”- Unii dintre prizonierii francezi fluturaseră bucăți de pânză rupte din cămășile lor, alții batiste albe. Pe noi ne bombardau aliații, mai târziu am aflat, deși nu sunt sigură, erau englezi. Însemnele păcii se dovediseră a fi fost o greșeală, cu toate că nimeni nu și-ar fi imaginat că în ciuda cârpelor albe și a intențiilor vădite de a ne preda, vom fi împușcați din avioanele ce-și goliseră burțile de bombe. Până atunci bombardaseră poate doar să scape de încărcătură, odată pornite pline de la baze nu se puteau întoarce cu bombele înapoi, dar la vederea batistelor albe și-au dat seama că sunt oameni în pădure. Atunci au pornit rafalele de mitralieră, o ploaie asurzitoare de metal încins. Părea că vor să omoare tot ce era viu în pădurea aceea, deși în afara prizonierilor francezi de care-ți spuneam, eram doar civili acolo, mai mult femei și copii. Pe mine m-au nimerit în laba piciorului, glonțul a intrat printre oasele degetelor și a ieșit prin talpă. Nu m-a durut atunci, pe moment, am simțit doar o căldură ca de foc în tot piciorul. M-am prăbușit la pământ. Nici măcar nu mai urlam, din gât nu-mi mai ieșea niciun sunet, vacarmul, vaietele și țipetele celorlalți se estompau, dispăreau undeva departe și-mi rămânea doar mirosul de carne arsă, de sânge și explozibil în nări, în creier, în toată ființa mea. Nu știu cât a mai durat bombardamentul și răpăitul mitralierelor, îmi pierdusem cunoștința, m-a trezit însă o durere pe care acum n‑o pot descrie în cuvinte. Piciorul îmi era aproape zdrobit, se vedeau doar oasele ieșind prin piele, schijele înfipte prin ciorapii de lână, pentru că bocancii mi-i pierdusem demult în goana printre copaci și bombe.”





Oma (Ana Hafner) - Fragment din Copiii Războiului

”- Mama s-a ridicat cumva de jos, așa plină de sânge cum era, ținându-se de rana din gât, și ne-a scos pe mine și pe Mira din casă, după ce s-a asigurat că partizanii plecaseră. Ne-am dus direct la Jandarmerie și mama a început să bată în ușă implorând să ne deschidă. Abia când am început și noi să țipăm iar jandarmii au auzit vocile de copii au avut curajul să deschidă ușa. Pe mama Mirei au dus-o la spital, a murit după trei zile. Angajatul care urcase cu noi în pod se ascunsese în horn, de aceea nu l-au găsit. A scăpat cu viață. Unul dintre partizani era tot angajat al croitorului, el îi adusese pe ceilalți doi, știa că în casă sunt bani și obiecte de valoare și au venit la sigur. Tata fusese plecat în noaptea aceea cu munca și când a venit a încărcat tot ce le mai rămăsese într-un camion de marfă și am trecut munții aici, în Austria. ”








Două dintre personajele cărții mele, cărora le mulțumesc pentru emoția pe care mi-au transmis-o odată cu povestea lor. Două femei minunate, cu suflet curat și nealterat de traumele copilăriei.

Dor de casă

        Cred că sufăr de home sick, dacă n-ar fi copiii mei aici, o săptămână mi-ar fi deja prea mult. Nu cred că aș putea trăi în USA și nici nu-mi doresc asta. Mă simt seacă de imaginație și toate gândurile, planurile și visurile mele se-ntorc printr-un flux nevăzut de energie dincolo de ocean, în bătrâna Europă așa cum o iubesc eu, și-n colțul de țară de unde-mi trag seva, unde scriu, mă bucur, râd sau plâng, cu râsul și plânsul meu adevărat, unde fiecare pietricică are o poveste. Mi-e dor de puțină dezordine, de o creangă ruptă de vânt și aruncată în mijlocul străzii, de-un tăpșan sălbatic, de-un pârâu lângă care să stau și să țes gânduri.
         Prea multă ordine aici, prea coafată natura, prea multe reguli pe care n-am curajul să le-ncalc. America te copleșește și plictisește în același timp. Oamenii îmi par mai mult dresați decât liberi, însă nu cred că sunt conștienți de asta. Majoritatea trăiesc greu plătind chirii uriașe, dar probabil gadgeturile din casă, mașinile, le creează iluzia unei vieți fericite. Se nasc, cresc, fac copii, devin obezi, suferă de boli de care nici n-am auzit, rămân văduvi sau divorțează, după care decid că trebuie să devină gay. Orașul ăsta e plin de gay, bărbați efeminați și femei masculinizate... Explicația e că se retrag la pensie aici, în statul fără taxe.
         Nu dau doi bani pe felul în care se îmbracă, în care arată și asta e valabil și la tineri. N-am văzut de când sunt atâția oameni îmbrăcați ca și cum abia s-ar fi ridicat din pat, n-am văzut nicăieri, niciodată, atâția oameni suferind de obezitate morbidă. Până și cei slabi arată bolnavi.
Sunt conștientă că orașele mari sunt diferite, am fost și la Washington, și la New York de care m-am îndrăgostit. 

         Totuși, cred că locul meu e colțul acela pe care-l numesc cu atâta duioșie ”acasă”, la margine de țară, de unde pot evada când vreau, dar la care mă întorc mereu, de oriunde m-aș duce.
Cred cu tărie că sunt legată cu niște fire nevăzute de tot ceea ce reprezintă Ardealul și, implicit, România. Și mai cred că unii oameni sunt făcuți anume, să plece mereu, dar să se întoarcă de fiecare dată... Printre ei sunt și eu.

Anul trecut pe vremea asta, în Austria

       Azi noapte, pe la 12 jumate, pe vecinul de peste drum l-a adus cineva cu mașina. Știu pentru că stăteam pe terasă, la aer curat (mint, fumam ca turcu) și mi-am ițit capul printre mușcatele soră-mii ca să văd în ce stare vine. Beat rangă. S-a împleticit până în casă și apoi l-am auzit borând vreun sfert de oră, apoi s-a făcut liniște.
      Azi dimineață la 8 au început să apară holteii satului (a se citi ”ratații”) la o ședință de dregere. Pe la prânz, vecinul s-a retras la un somnic de frumusețe, acum se adună cireada la loc. Omul e pensionat medical, are vreo 800 de euro pensie, casa și-a făcut-o cu credit de la bancă iar cumnatu-meu îi prevede un viitor incert. Mai mult de-atât, când ne-am dus să mâncăm, a profețit că în curând, viermii din cimitir vor fi beți. Umor austriac. Oricum, plouă în sfârșit, mie-mi pleznește capul, cireada scoate tot felul de mugete, semn că-s beți, spre beți praf. Asta ca să nu ziceți că Austria n-are bețivanii și ratații ei. Dar măcar, ăștia vin cu băutura de-acasă, că deh, pretenarul nu-și permite să le dea de băut de la el. Sau poate, nu-i ajunge lui. Așa ceva... Bine că vine mă-sa de vreo 80 de ani să-i lucreze în grădină.
      Gata, au plecat bețivanii, dar presimt că diseară se mai adună o tură, pe când se trezește vecinu` din somn, că din beție nu cred că se trezește vreodată. Dar nu asta voiam să spun... Tommy, motanul ciacâr, fiul Borefettei mele, cel care a venit în Austria dormind într-o pălărie, a fugărit azi dimineață mâțele bețivului, apoi s-a dus sfidător pe terasa lui. Adică, voia să dea de înțeles că el e proprietar și acolo. Mâțele s-au refugiat prin vecini și au așteptat să plece dihania, un răsfățat cu un ochi verde și unul albastru, alb ca zăpada și stăpân absolut pe toate prispele din jur. M-a mușcat din prima zi, de mână, exact ca mă-sa când voiam s-o mângâi. Adică, să nu credeți că de violenți sau ceva ci de drag, doar că nu se pot controla, bestiile. Se-ntorc cu cracii-n sus, te-apucă de mână, te mușcă și te zgârâie în același timp. Mi-am purtat zgârâieturile cu grație, recunoștință și mândrie totodată, pentru că nici nu mă așteptam să nu semene cu nebuna de mă-sa. Atâta că nu mai avem efuziuni sentimentale de niciun fel, eu îl ocolesc, el se freacă de mine, mă umple de păr și se urcă pe mobile să arunce câte-un fleac pe jos... Telefoane, de obicei.

sâmbătă, 27 mai 2017

Vântul

Știu că vântul de ieri
S-a ținut de cuvânt...
A livrat ce-am trimis
Înspre tine,
Pentru că azi
Îmi pare atât de calm
Și liniștit, încât
Cred că și-a îndeplinit misiunea.
A venit înapoi
Și m-a mângâiat.
Șușotind printre ramurile
Unui pin bătrân...
A susurat niște vorbe
De-a valma,
Ca și cum se-ngrămădiseră
De multă vreme
Să fie spuse...
Nicio stridență
Niciun reproș
Doar șoapte descătușate
Desferecate,
Șoaptele tale
Printre ramuri, prin păduri,
În iarbă, la limita orizontului,
Iar mai apoi,
Printre miliardele de stele
Ale aceluiași cer
Apăsător și trist uneori,
Nerăbdător,
Gata să se năpustească
Asupra noastră
Cu dojană
Pentru timp risipit,
Ce nu ne aparține.
Timp furat de la alții,
Ce-și așteaptă rândul resemnați
La spovedanie
La renaștere,
La orice le-ar putea deschide
Alte drumuri, pe care
Să nu se mai împiedice
De urmele pașilor noștri.

vineri, 12 mai 2017

eBook Copiii Războiului de Angela Tocilă

Varianta de eBook pentu volumul Copiii Războiului este accesibilă aici.
În curând, varianta print pe Amazon!


”Femeia s-a întins lângă mine și m-a luat în brațe iar eu n-am îndrăznit să mă opun, deși îmi doream să o resping cu toată ființa mea. Mirosea urât, probabil că trecuse multă vreme de când nu se spălase… N-am să uit niciodată mirosul ei și strădaniile mele de a respira departe de ea, fără să îndrăznesc însă să mă mișc. Eram parcă prizoniera brațelor ei. Am stat așa până s-a luminat de ziuă, când am putut să număr 17 bărbați claie peste grămadă, dormind înghesuiți unul în celălalt, ca să se apere de frig. Femeia de lângă mine s-a trezit și ea, mi-a dat drumul din brațe și a ieșit afară, nu înainte de a le spune bărbaților ce începuseră să se întindă și să caște, să nu cumva să se atingă de mine, că altfel au de-a face cu ea și cu Zorița ei. Mai târziu am aflat că Zorița era mitraliera de care nu se despărțea nici când mergea să-și facă nevoile. Bărbații mă priveau încruntați și bombăneau între ei că ar fi fost mai bine să mă fi împușcat și pe mine, că aveam să fiu o povară, că numai asta le-a lipsit și că Anja e nebună de legat.” Mariska (Fragment din Copiii Războiului - Angela Tocilă)


luni, 8 mai 2017

Copiii Războiului de Angela Tocilă (fragment și recenzie de Mirela Butnariu - jurnalist)

”M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac. Cineva a început să sforăie, altcineva să ofteze în somn, iar la auzul vocii mele de sub palma femeii o voce de bărbat a strigat să mă împuște, să poată dormi liniștit. Am amuțit în momentul acela, temându-mă de tot ce e mai rău. Nu știam, nu aveam idee cine sunt oamenii aceia, nici ce caut eu acolo, nici de ce nu m-au împușcat și pe mine la un loc cu ceilalți.”
Fragment din volumul Copiii Războiului de Angela Tocilă

”Recunosc, sunt subiectivă, îmi place de ea. De ea, de neamul ei, de gura ei - uneori slobodă, nu-i bai, trebuie și așa - și de sufletul ei imens. Adică, așa se vede ea de aici, de la mine, în condițiile in care nu am apucat s-o îmbrățișez. Drept îi, e pe sufletul meu când ia cuvantul și-l mângâie, nu atunci cand trântește cu el de sar scântei, dar sigur pune pasiune în ambele situatii. C-așa e ea. Pentru că chimie, c-așa cred eu.
Am citit și "Picături de soare" (acolo am găsit-o, împrăștiată în toate paginile) și "Iris" (am dibuit-o și acolo, mai întunecată) și da, admit că nu mă așteptam la cartea asta, "Copiii războiului". Nu știu ce-am citit, sunt tentată să spun că reportaj literar, ar putea fi foarte bine și proză scurtă, de fapt are prea puțin importanță asta. Am citit o carte scrisă de un om ce stăpânește cu talent cuvintele, documentată în câteva țări, cu personaje care au trăit situații-limita la vârsta când viața ar fi trebuit să fie plină de promisiuni frumoase. Întoarceri dureroase în timp, făcute cu multă grijă pentru sufletele copiilor de altădată și ale adulților de acum. Introspecții marca "Angela".
De la Fini, care, în fuga disperată pentru a-și salva viața, a străbătut pădurea în care cadavrele celor uciși de bombardament atârnau prin copaci, aruncate de suflul exploziilor, la Bogomir - trezit din leșin cu trupurile calde ale părinților de curand uciși deasupra lui, la Gertrude, supraviețuitoare din lagărul Ravensbruck - doar câteva din poveștile de viața ale unor învingători. S-a strâns carnea pe mine de-atâtea orori și chin și-am dat drumul lacrimilor ori am zâmbit dimpreună cu toți intervievații Angelei.
Și nu pot să repet aici ce am scris într-o postare anterioară, dar prea bine se leagă ca să nu o fac: am citit "Copiii războiul" în câteva ore, vreme în care, în faţa blocului, răsunau voci fericite de copii, la joacă. Ieșeam din carte, le ascultam ciripitul și îmi spuneam, reintrând in vremurile alea tulburi și descrise atât de sugestiv de Angela, că e atât de bine când e pace.”
Recenzie de Mirela Butnariu - Jurnalist