miercuri, 23 noiembrie 2016

Cronici de p(r)ost

Am văzut az la televizor că âncepe să vie valurile de credincioși ca să pupe moaștele susnumitei Parascheva care aduce belșug, dezleagă cununi și desface farmece care lea făcut niște oameni fără frică de DMZ. Eu nu prea mai mă uit la televizor dar azi ma lovit pe lângă spiritul de filozofie și ânalte sentimente bisericești, crecă e ceva venit din ancestralitate, că alfel eu numi esplic. Poate să spună si distinsul meu coleg aicia de față, domnul Acutunoaie, că eu mai mult zic de dracu decât de Dmz, din cauza la niște obiceiuri praoaste pe care leam căpătat ân copilăria mea de la niște vecini inculti sau alti care a fost la școala de corecție și ma ânvățat toate prostiile inclusiv cum să citesc scrisori scrise cu cerneala sinpatică. Și până la urma am ânvățat să confeționez și eu aceasta cerneală care să poate citi decât dacă dai cu ferul de călcat âncins pe foaie. Apoi vezi cum ânvie și să așterne frumos niște litere maronii cam ca rahatu (să mă scuzaț dar așa ie) de mai mare frumusețea.
Tode la vecinu de care fac vorbire am ânvațat că unii aflaț vremelnic ân detenție bea șprei de subraț. Maicăsa se mira și se bucura ca băeatu ei âi cere ân toate scrisorile săi trimită șprei de la Farmec și zicea că vai doamne ce băeat curat am. Cân colo el făcea beții cu șpreiul șiși aprindea chiștoacele cu ferul de la umerașii de haine direct de la priză. Am ancercat și eu dar mam cam electrocutat cea ce ma vindecat de reumatizmul precoce care âl aveam dar ma facut sa deviu instant mult mai desteaptă. Ultima oară când meam făcut testul de aichiu, nici nu sa putut masura așa de mare erea.
Nicinu am de gand să mai âncerc si alte prostii asemănătoare din ciclu electricitate pentru că am mai âncercat sa bag televizoru cu lănpi a lui tata (fie ertat) ân priza pe supt dulapu pe care erea si cum nam nimerito din cauză de lispă de vizibilitate, am mers pe metoda pe pipaite si am pus degetele pe bornele alea doo si vârfurile pe găurile dela priză cea ce mea creat un șoc destul de mare din moment ce săltasem televizoru cu dulap cu tot ân spate de vreo doo ori. Tata sa prăpădit de ras dar nu mai dupe ce sa asigurat ca sânt vie și dupa ce sa oprit saltatu ân carca a mobilei parintești. De atuncea am ramas cu o fobie groaznecă inclusiv la fulgere care știu precis că unul ie rezervat pentru mine așea că nu es din casă când se anunță furtuna cu doo zile ânainte.
Vaj ruga sa numai faceți asemenea aroganțe gen aprins țigarea ân locuri nepermise și neadegvate ântrucat poate să fie periculos. Un vecin deal meu a scos butelia de la aragaz an scară pentru că nevastasa se urcase la vecina de la unu deoarece vecinul cu butelia, respectiv sotul ei, âi scosese ân prealabil doi dinț de colțul de la frigidel când ân tinpu unei dispute domestice ea dat cu capu de iel. Când sa vazut abandonat de unul singur ân casa decat cu plozii rezultati ân urma căzniciei cu doamna fugară, sa enervat șea amenințat că arunca blocu ân aer. El fuma ân tot tinpul acesta și vecini statea cu urechea lipită la ușe sau cu ochiu la vizor după caz și numai maicămea a avut coae să iasă la el cu o chee franceză ân mână după ce ân prealabil chemase milițea care a venit cu duba și ea dat niște pulane pe spinare la recalcitrant și la trimis la ânchisoare pentru 3 luni de aundea venit conplet reabilitat și pocăit sau ceva, că avea o ditai crucea la gât și cânta tot tinpu. Unii zice că sa dilit de la bătae ca odata ajuns ân arest a sarit sa dea ân ofițeru de servici care erea ditai colonelu și apoi lau âncins cu pulanele și eau dat ân cap mai mult, dar eu cred că doar la gasit pe Dmnz ceace a fost destul de bine pentru el, mai ales după vreo 5 ani când șea revenit si nu mai unbla cu crucea la gât pe stradă.
Eu am vazut multe nenorociri la veața mea, inclusiv când la fugărit milițea cu Dacia pe vecinu Marcel care era cu Mobra lui care mergea pe diluant de făcea un fum mai ceva ca reactoru 4 de la Cernobil și bruea toate televizoarele cân trecea și âl ânjura lumea de pizda măsi și dumnezei sau prescură ân funcție de gradu de cultura la fiecare. Și cum fugea ăsta al meu cu Mobra lui pe Alea Sulfinei care era strâmtă a nimerit pe un colt de trotual pe care niște copi inconștienți se jucase cu nisip și vecinu Marcel a alunecat cu roata din spate ceace ia cauzat o căzătura care sa soldat cu un umăr fracturat, nasul belit, anume că vârfu abea se ținea antro pieliță și nu doar nasu ia fost belit ci toata partea dreaptă și peptu...... vai de capu lui. Cunplit a fost! Câdn sa ântors de la arest, adică tot dupa 3 luni că așa era cutumele atuncea, te trimitea judecatorul direct la bulău, mai nu era săl recunosc ân așa hal ia cusut nasu la loc doctoru la penitencear de ziceai că e Frankeștain sau ceva asemănător ca personaji. Apoi șea lăsat barbă să nu se vadă restu de belituri de pe bărbie și obraz da cu aea de pe frunte na avut ce face, âncepuse să chelească (crecă de la permanentu care șila făcut ântrun moment de rătăcire când voia să semene cu tipu de la Boni em) și de la vopseaua de păr când sa facut negru corb ân cap. Mai posă vă zic și alte grozăvii casă vă determin să duceț o vieață cât de cât normală fără complicați periculoase datorite de la curent.




joi, 17 noiembrie 2016

Tavi Afaceristu`

Calicu` dracului, mârâi Tavi pe banca din fața blocului. O vodcă n-ar da și el la cât l-am ajutat cu mobila, cu alea-alea. Mi-am rupt spatele să-i car hârburile alea-n casă, vai mama lui de sărăntoc, că așa mobilă am văzut numa` la vecina de la 8, că și aia strânge banu la saltea, dar-ar dracii-n salteaua ei, de zgârcită. M-a mânat și m-a adunat, fut-o grâu, că mută fotelu` mai încolo, mai la geam, mai la ușă, mai pe mama dracului s-o ia și mi-a dat cinci lei ca la orbeți. Măcar curva aia bătrână m-a omenit cu un deț de monopol și mi-a pus slănină la pachet, de parcă io aș fi vreun milog care n-are ce mânca. Am mâncat-o în scârbă, că eram flămând și acasă în frigider aveam doar o ceapă și un ou, că na, nu luasem salaru` încă și ce aveam am dat pe o sticlă de Primula, căca-m-aș în lichiorurile lor de câcat, că de altceva nu-mi ajungeau banii

Da`, lasă, ajung io om, că am afaceri cu mercur și ceva piei de oaie în portu` Constanța, m-a sunat unu care e ceva sculă acolo, zice că are nu știu câte containere și mi le dă mie să le vând, apoi împărțim jumi-juma. Nici bani nu-mi ia înainte, numai comisionu` pentru nu știu ce mare mahăr, cred că președintele de port sau director, ce-o fi, fac rost de bani, îi trimit și apoi vând la mercur până put de bani. Apoi să vadă hoașca aia de la 8 cum mă cac io în mobilele, dețu` și slănina ei. Apoi, ăsta, domnu` Panait, calicu` după care aștept acuma să-mi dea ceva că i-am cărat mobilele, să vezi ce-i fac.. O să vin aici în fața blocului cu o decapotabilă, o să clansonez până iese la geamuri și o să le arăt muie și un teanc mare de bani, apoi o să-i chem să-mi care ei mobilele din lemn sculptat pe scări, că o să-mi iau apartament la etaju` 10, uite-așa, de-al dracului, s-o văd pe curva aia bătrână cu spinarea ruptă, lăcomind la banii mei. Pe Panait îl fut în gură de nu se vede, lui îi dau să care un pian, că-mi cumpăr unul numai să-l văd cocârjat, cărându-l pe scări.

Uite, mă, cum stau eu aici și aștept după nenorocitu ăla încrezut. Ia să mă duc io să-mi văd de afaceri, nici nu știu de ce-mi pierd vremea...

- Ooo, domnu Panait, să trăiți! Două sute? Ajute-ți Dumniezo, să trăiești cu familia, o sută de ani! Cum să mă supăr, domnu Panait? E așa vreme bună, mă relaxam și io aici pe bancă și mă gândeam ce om de treabă sunteți... Da, mai vin când e ceva, numai să mă chemați. Îl aduc și pe nepotu-meu, că și așa freacă menta toată ziua și visează cai verzi pe pereți, la nu știu ce containere în portu` Constanța. Copiii din ziua de azi. știți cum e, domnu Panait, ar face orice numai să nu muncească. Cred că banii pică din cer. Nu-i nimic, n-au fost grele mobilele dumneavoastra, în plus, mi-a plăcut să le car, n-am mai văzut până acum așa mobile frumoase, de unde le-ați cumpărat? Da, plec acuma, mai am niște treabă, știți, mie-mi place să muncesc așa de tare, că aș face-o și gratis... Așa-s eu, mai nebun...

Ce fraier, râse Tavi în sinea lui... L-am jumulit de bani, fraieru dreac`, mă duc să mă cinstesc, că merit, câca-m-aș în mobilele lui de câcat!



sâmbătă, 1 octombrie 2016

”Taci, iubita mea...”

Vântul îi purtase și-i împrăștiase vorbele în așa fel încât ajunseseră pe alte continente, trecând peste mări și oceane, planând peste luciul apei, lăsând în urma lor pustiul tăcerii. Cuvintele lui ajunseseră astfel la alte destinatare năuce, ce nu-i cunoșteau nici vocea și nici vibrația ei, acel tremur din piept, frumos și cald ce-ți făcea timpanul să se-nfioare și inima să tresalte tulburată în adăpostul ei. Nimeni nu știa cui aparține vocea și cine vibrează în urma ei, al cui oftat se aude din toate părțile și nici a cui inimă se zbătuse cu disperare de câteva ori într-un piept necunoscut ce tresărise puternic, cu teamă de moarte.

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”

Șoapta se pierdu pe sine într-o mare de gânduri amestecate, de voci ce se grăbeau să țipe una peste alta. Fiecare cerea ceva, fiecare își clama cu forță întâietatea. Puteam, eventual, să le fiu arbitru, dar eram prea sătulă de ele, prea obosită, sfârșită chiar, ca după muncă silnică și nu-mi doream decât să tacă. Și atunci am țipat la ele cu toată forța, până când au amuțit până la ultima, cea mai încăpățânată... iar când în sfârșit a tăcut și ea, am prins din nou vorbele lui risipite de vântul cald de vară, le-am pus una lângă alta în ordinea în care au fost rostite. Nu mai erau vagaboande prin lume, erau acasă. Toate. Nu lipsea nici una, le pusesem cap la cap ca pe un puzzle complicat. Și mi-au rămas mie, mi le-am însușit și le-am ascuns cât de adânc am putut, în așa fel încât să nu le găsească nimeni, niciodată.

Apoi m-am așezat pe iarbă, am luat un fir de pai și mi l-am pus între buzele crăpate și arse. M-am lăsat pe spate și m-am uitat la cer, era albastru, presărat cu norișori albi, ca florile de bumbac. Am început să cânt un cântec ale cărui cuvinte erau într-o limbă necunoscută mie și, totuși, le înțelegeam. Știam ce cânt iar vocea mi se întorcea cu ecou din munții de piatră ce-i ghiceam dincolo de câmpul de margarete ce-și unduiau tulpinile făcând să foșnească pământul sub mine...

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”



vineri, 30 septembrie 2016

Cerșetoarele

-Și mai erau și cerșetoarele alea pe capul meu, toată ziua ”dă-mi o țigară, dă-mi un leu…” Era o nebunie în adevăratul sens al cuvântului, cu țigările. Aceleași cerșetoare își încercau zilnic
norocul. Dependența le făcea să nu simtă rușine sau umilința de a fi refuzate și alungate în fiecare zi, de câteva ori. Ele își încercau mereu norocul, poate-poate. Se întâmpla ca cerșetoarea știrbă de
dinții din față, ce se plimba cu aer princiar prin curte, dar care, în realitate era cea mai cerșetoare nerușinată dintre toate, să se întoarcă victorioasă de la pavilionul bărbaților, cu țigara în gură. Umbla
vorba prin curte că unele ofereau felații și sex pentru o țigară, mai ales o țigancă ce ajunsese într-o zi să adune frunze uscate și să le fumeze. Își vomitase și creierii, acolo sub copacul unde fumase
frunzele, dar până la urmă își găsiun fraier bătrân, îl prostise cu nurii ei iar acela-i aducea țigări, îi dădea bani de cafea și semințe.

Fragment din IRIS


miercuri, 28 septembrie 2016

Dimineața Marelui Plan

În dimineața în care am făcut Marele Plan eram binedispusă, așa cum sunt în fiecare dimineață, de când mă știu. Reușisem, după aproape 7 luni, să-mi blochez gândurile și speranțele înspre el. Nu
eram resemnată, eram doar decisă să-mi reiau viața de dinainte și apucasem să-mi dau seama că puteam foarte bine să trăiesc fără el, cu condiția să mă exorcizez singură. Acum devenise doar problema mea, ei păreau împăcați cu tot ce li se întâmplase și, ce era mai important, erau împreună. Aveau de cine să-și sprijine infirmitățile, erau ca orbul și ologul. Profund defecți, dar cu instinctul de
conservare treaz iar asta îi făcea să treacă prin toate ca gâștele prin apă și aveam convingerea că peste o vreme vor reuși să-și blocheze și gândurile, ranchiunele, ura,  dezamăgirile, tristețile și eîmplinirile printr-un simplu efort de voință, în timp ce eu nu aveam cu ce să-mi înlocuiesc eșecul, pierderea, absența afecțiunii, dorințele și dorul. Dar, cel puțin, eu nu mințisem.

Fragment din romanul IRIS

marți, 27 septembrie 2016

Prizoniera

Reluase încercările timide de apropiere și mă trezeam dimineața cu poezii de jale și dor, știam că-i e dor, încă-l mai simțeam aproape, cu toată ființa mea. Voiam doar să nu se mai chinuie, să nu ne mai chinuim niciunul dintre noi doi. Fiecare vers al poeziilor lovea în adâncul inimii, răscolea bruma de liniște și seninătate ce mi-o căpătasem și mă azvârlea în hăurile dorului nesfârșit. Aștepta din nou un semn din partea mea: ”Lasă-mi un semn!” Refuzam să-l las, refuzam să-i dau de înțeles că-mi pasă sau că văd în ce stare e. Știam că dacă aș fi avut vreo inițiativă, el s-ar fi simțit din nou absolvit de orice vină și ne-am fi întors în același loc de unde plecasem atunci vara, în iulie, înainte de Casa fără Gânduri… Știam că lașitatea lui va prima din nou, iar în privința asta, avusese dreptate Fata Lumânăresei, ea îi cunoștea latura asta cel mai bine…


Narcisistul voia să știe că încă-l mai iubesc, doar așa, pentru ego-ul lui. Mă voia prizoniera lui, rezerva în caz că se satură de crizele gazelei sau dacă se termină butoiul cu miere de acasă…Voia să știe că-l aștept, că-i sunt la îndemână, că n-avea de făcut nimic altceva decât să mă țină ancorată în plasa lui de minciuni. Nu-i păsa de mine și nici de ea, de ceea ce simt și prin ce sentimente contradictorii și confuze treceam. Îi păsa doar de el, de binele lui iar eu nu mai puteam permite așa ceva. Nici nu mai puteam tolera ca el să dispună de restul zilelor mele, după cum avea el chef, după toanele și în funcție de furtunile lor de-acasă. Îmi conduseseră prea mult timp viața, fusesem o marionetă în mâinile lor. El o folosea pe ea ca să-mi transmită că sunt fericiți, în timp ce-mi transmitea mie că mă iubește. Ce om normal la cap face așa ceva?

Fragment din romanul IRIS