miercuri, 22 noiembrie 2017

Roberto angajase și extracomunitari

                ”Roberto angajase la firma lui de construcții mulți români, dar și extracomunitari, mai puțini pentru că ei nu veneau în Italia să muncească neapărat. Mulți dintre ei ajungeau în Sicilia, debarcați de călăuze, luați în primire de ONG-urile care-i hrăneau, îi adăposteau și-i împrăștiau apoi prin toată țara. Mulți dintre ei, proveniți din zone de conflict căpătau azil politic și bani. Aceștia nu aveau nici un interes să muncească, dat fiind faptul că puteau trăi foarte bine, rezemând pereții toată ziua prin oraș, iar seara făcând legea prin cartierele locuite de ei. La Roma, în zona gării Termini, partea din stânga, cum ieși din subteran era plină de africani, la orice oră din zi și din noapte. Stăteau pur și simplu acolo, rezemați de ziduri și vorbeau între ei, cu aerul acela plictisit al omului răpus de lene. Ocupaseră o mare parte din clădirile istorice de lângă gară, iar seara, italienii nu se prea aventurau pe acolo. Nici nu mai aveau de ce, chiar și cei care avuseseră apartamente în aceleași clădiri în care se mutaseră sau, mai bine zis, fuseseră mutați africanii azilanți, au vândut cum au putut, sub prețul pieței. Scandalurile acolo erau la ordinea zilei, drogurile erau ceva obișnuit, alcoolul, la fel. Spațiile comerciale, ce înainte fuseseră pizzerii, magazine de suveniruri, restaurante, tutungerii sau buticuri deveniseră shaormerii, frizerii, fast-food-uri.” 

Fragment din romanul ”Eu sunt Silvia!” de Angela Tocilă

joi, 16 noiembrie 2017

Doamnă, vă considerați rasistă?

            - Signora, signora!
-Vă rog să nu mă întrerupeți! Asta nu e toleranță, e prostie, lipsă de reacție și începutul sfârșitului unei civilizații, a creștinismului și a tot ceea ce a însemnat Europa așa cum o știm noi. E timpul să ne trezim din visare, e timpul să ne scuturăm de utopii și principii care vin în totală contradicție cu însăși ideea de supraviețuire, ca europeni, prin religie, cultură, tradiții și tot ceea ce ne definește separat ca popoare, împreună ca uniune.
                -Doamnă, vă considerați rasistă?
                Întrebarea m-a luat prin surprindere, nu credeam că scurtul meu discurs se va rezuma la o întrebare care-mi confirma încă o dată convingerea că și presa urmează aceleași ordine absurde ale Martorilor Corectitudinii Politice.

                -Aș fi vrut să vă răspund cu o întrebare: Sunteți prost? Dar n-o voi face, mă voi mulțumi să vă ignor, dacă atâta ați înțeles, uitând din ce motive mă aflu aici, domnule… Nu mai am nimic de comentat, la revedere!

Fragment din romanul ”Eu sunt Silvia!” - Angela Tocilă

miercuri, 15 noiembrie 2017

Sunt și cetățean italian, sunt și cetățean român, sunt și cetățean european!

”-Aș vrea ca politicienii să nu uite că ei sunt plătiți de noi să ne reprezinte interesele… Ale noastre, nu ale altora. Eu nu sunt răspunzătoare nici pentru războiul din Siria, nici pentru cel din Irak, nici pentru cel din Afghanistan, în concluzie nu mă simt datoare nici pentru oamenii prinși în ele. Politicienii ar trebui, dacă simt că nu pot trăi fără asta, să-i ajute să reconstruiască acasă la ei, nu să ”redecoreze” acasă la noi. Sunt româncă, eu însămi o emigrantă, dar eu am venit aici să muncesc, nu să omor, să dau în cap și să fur ci doar să muncesc și să-mi fac o viață mai bună decât aveam în România, dar mi-am adus aportul și la bunăstarea țării voastre, care, de scurt timp a devenit și a mea. Sunt și cetățean italian, sunt și cetățean român, sunt și cetățean european, fac parte din această familie și, ca orice om normal, simt că trebuie să-mi protejez familia. Oare de ce nu simt toți europenii la fel? De ce trebuie să protejăm întâi pe cei veniți din alte lumi cu care nu avem nimic în comun, în detrimentul nostru? De ce trebuie să trăim cu frică, uitându-ne peste umăr, de ce trebuie să fim determinați să ne fie teamă la fiecare pas pe care-l facem și mai ales, de ce ni se spune că acest lucru e normal și că trebuie să devină o componentă a vieții noastre de zi cu zi? De cât cinism e nevoie să ni se ceară așa ceva și de când politicienii au dreptul să ne impună ideile lor prostești și, iată, criminale, ca apoi să ne îndemne la toleranță?” Fragment ”Eu sunt Silvia!” de Angela Tocilă
                

luni, 13 noiembrie 2017

O cumpănă dureroasă

Corrado era acum în acea cumpănă dureroasă, sfâșiat de neputința de a putea îndrepta lucrurile, de a se întoarce în timp pentru a schimba tot. Dar oare, de câte ori nu fusesem eu și oricare altul dintre noi la fel de neputincioși atunci când constatam că am greșit? Pe mine mă consola ideea, care contrazice flagrant tot ce am spus despre destin, că nu cred în greșeli. Hotărârile cu rezultate bune pentru noi sunt doar cele luate ascultându-ne intuiția, instinctul, iar nu cele luate cu creierul. Știu, sună primitiv, mi s-a mai spus asta, dar experiența mi-a dat dreptate mereu, ca atunci pe autostradă când, ideea sublimă, de altfel, de a sări în ajutorul cuiva în nevoie, a primat semnalelor intuiției și fiorului instinctiv când știi că nu trebuie să mergi mai departe.

Poate că și teama de a nu fi judecați pentru nepăsare ne împinge să ignorăm ceea ce subconștientul știe, mustrările de conștiință care m-ar fi urmărit dacă aș fi ignorat o cerere de ajutor, dar pe de altă parte, dacă nu eram eu, cu siguranță era altcineva în locul meu… Poate niște bărbați care nu s-ar fi lăsat tâlhăriți și, în nici un caz înghesuiți într-un portbagaj sau poate o altă femeie singură pe care cei ce m-au chinuit ar fi reușit să o și violeze, să o tortureze doar pentru amuzament și să o omoare. N-am să cunosc niciodată decât rezultatul alegerii mele, restul pot doar să mi-l imaginez și există zeci, sute de variante posibile, scenarii care ar fi putut avea loc cu oricine altcineva, în afară de mine, cea care aveam deja o experiență reală și nu una ipotetică…

Eu sunt Silvia! (Angela Tocilă)

sâmbătă, 11 noiembrie 2017

Eu sunt Silvia! - fragment (Nu cenzurii!)

Cartea e la tipar, acum pot să ”dau din casă” mai mult.



Cunoșteam deja soiul acela de activiști, unii din convingere, alții de dragul banilor, porniți să demoleze orice împotrivire față de noua orânduire ce se contura din ce în ce mai bine… Feministe frustrate care ar fi făcut orice, doar să șocheze, să scârbească și să demonteze tot ceea ce însemnase femeia de-a lungul istoriei. Erau mereu puse pe harță, mereu contra a ceva și șocau prin vestimentație, tunsori și accesoriile pe care și le vârau prin obraji, nas și buze și nu ezitau să apară în public cu sânii goi, să-și preamărească vaginul, placentele, menstruația. Scârbă, dezgust și dispreț, cam asta obțineau în schimbul prestației lor și, la drept vorbind, nu știu să fi așteptat vreodată un alt rezultat. Acestea, dintre toți militanții pentru ceva, erau cele mai hidoase, cele mai agresive și cele mai haotice, imprevizibile ca și comportament.

                Mai erau, desigur și militanții pentru drepturile homosexualilor, nu neapărat ei înșiși homosexuali, veganii, organizațiile pentru drepturile animalelor, cele pentru drepturile migranților, cei care ar fi salvat totul pe planetă în afară de specia umană și, până la urmă mi-am dat seama că toți aceștia formau conglomeratul radical a ceea ce numeam ”progresiști” și a căror origine părea să fie mișcarea hippiotă din anii `60, o trambulină a tot ce se coalizase în acest bloc agresiv și intolerant ce voia să-și impună viziunea și convingerile asupra altora, cu forța.” 

Eu sunt Silvia! de Angela Tocilă - fragment


sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Eu sunt Silvia!

A tăcut. Știa că rememorez tot, din momentul în care am coborât din mașină, până în cel în care am avut norocul să fiu găsită și salvată. Mă privea pe furiș, ușor îngrijorat că aș putea avea o cădere nervoasă, dar eu eram ireal de calmă, chiar dacă retrăiam acea zi, acea noapte, amintindu-mi disperarea, frigul, durerea, simțindu-mi hainele ude și înghețate pe mine, amintindu-mi cum încercasem zadarnic să mă încălzesc cu brațele înfășurate pe după trup, cum așteptasem să treacă noaptea aceea interminabilă și chinuitoare și cât de greu mi s-a părut că se ridică soarele pe cer, apoi cum mi s-au zvântat hainele pe mine, cum mă-ncălzeam cât de cât, cum tremuram de frig și de dureri. Tot am retrăit, toul, în amănunt. Mă puteam transpune în fiecare clipă, în fiecare emoție și în fiecare durere. Am simțit cum încep să-mi curgă șiroaie de lacrimi pe obraji, calde și tăcute, așa cum plângeam și eu… Tăcut, fără un suspin, fără să clipesc, cu ochii țintă în locul de sub molid, de lângă tufișul sărăcăcios din care mă chinuisem să rup o nuielușă între două pietre. Oare, ce n-aș fi făcut ca să trăiesc? Din nou, orice, aș fi făcut orice, ca oricare alt om de pe pământ.