luni, 15 iulie 2019

Recenzie Caviar cu Fasole

CAVIAR CU FASOLE


În cei vreo 20 de ani de cînd urmăresc în acest colț de pagină sistolele și diastolele vieții noastre social politice nu cred că am prezentat aici vreo carte. Nu era locul. Aleg acum să o fac cu o creație insolită și care, o spun de la început, este una dintre cele mai bune panorame ale smîrcului nostru politic. Caviar cu fasole (magnific titlu!) este „o pamflet” în care autoarea, Angela Tocilă, toarnă acidul unui sarcasm rar întîlnit în literatura noastră prin calitate și virulență. Cine îi urmărește postările pe FB știe deja despre ce este vorba. Este cea mai bună cronică a vieții noastre politice sub regimul Dragnea și sub guvernul Dăncilă. Asta justifică prezentarea ei aici.
Mărturisesc pentru început că rareori rîd de prostiile, agramatismele, gogomăniile seci pe care le spun sforăitor politicienii noștri. În schimb, mă amuză teribil „analiștii politici”, cu morga lor serioasă, încercînd să aplice cele mai sofisticate metode de analiză și predicție a vieții politice, învățate în ani de studii și doctorate prin străinătățuri. Nimic mai greșit, viața noastră politică nu e viață politică, nu e structurată, e o clacă de interese obscure între politicieni, jurnaliști, oameni de afaceri. A-i găsi o raționalitate, niște reguli clare de evoluție este un non-sens. Viața noastră politică nu merită luată în serios pentru că este o simplă formă, lipsită de orice fond. De aceea sîntem foarte departe de a fi o democrație funcțională, chiar dacă, pe hîrtie, avem toate instituțiile necesare. Asta a înțeles perfect Angela Tocilă, dînd clasei politice singurul tratament pe care-l merită: deriziunea swiftiană. Prostia frustă și incultura sînt principalele trăsături ale catalogului de miniștri portretizați cu „vitrion” în aceste pagini. De la inenarabila dnă. Dăncilă la furtunoasa Olguța Litruța, de la Pop „genunche” la Daea cu oaia și cu cormoranii (fabuloasă povestea cu cormoranul Petrică), de la Șerban Nicolae la Anton la pătrat ș.a.m.d. Dînd dovadă de o imaginație lingvistică debordantă, autoarea inventează pe fiecare pagină zeci de cuvinte și expresii care construiesc spațiul fără iluzii al prostiei de nivel hymalaian. Pe dna. Veorica o supără stafilococii din port de la Constanța, e „fotoigienică” în poze – dar și „fotogenetică” -, dl. Pop o „flatulează” cu complimente vrînd să recapete un minister ș.a.m.d.
În momentul cînd limba română a devenit dușmanul cetățenilor țării, de la politicieni la studenți, de la bacalaureați la doctorați (na, să inventez și eu un cuvînt, de dragul rimei!) este normal să construiești din această perspectivă viziunea coșmarescă despre lumea celor care ne conduc. Acest pustiu post-atomic, deghizat sub formă de „viață politică”, „guvern”, „parlament” etc. este, mai ales un pustiu al limbii. Hiperbola și plasticitatea vocabularului inventat de scriitoare prin „stîlcirea” cuvintelor sînt o formă vicleană de a sugera falsitatea fundamentală a acestei lumi în care nimic nu este autentic, nimic nu este așa cum apare la televizor. O așa lume nu poate să existe. Asta mi se pare concluzia tristă a cărții. Care te provoacă să o privești crucit și să te întrebi ce anomalie genetică a făcut-o totuși posibilă, cum se minunau țăranii cînd se năștea vreun vițel cu două capete. Aș mai face o observație, oarecum laterală: la radioul și televiziunea de stat un tip de emisiuni care lipsește cu desăvîrșire este cel de „satiră și umor”. Mai bine zis, ni se redau sub acest nume la nesfîrșit aceleași scheciuri care țineau lumea lipită de ecranele televizoarelor Temp la revelioanele anilor 60-70 și de care, oricît ar fi de reușite (nu toate), ajunge să ți se aplece. Le-am văzut de sute de ori. Satira actualității (care este un Pacific de oferte) lipsește cu desăvîrșire. De ce? De frică. Pentru mine este cea mai bună dovadă, de parcă ar mai fi nevoie, a totalei subordonări politice a celor două instituții masiv bugetivore. Angela Tocilă ar fi un scenarist excelent și ar putea furniza celor două instituții de presă texte bulversante, dacă ele n-ar fi la fel de false ca și lumea politică. Lustru pe clanțe.
Există și un grupaj final al cărții Amintiri vesele (și nu prea) din comunism. În care accentul nu mai cade pe limbaj și personaje concrete, ci pe scene și oameni tip: cozile, lipsa de orice (de hîrtie igienică de pildă), sadismul cu care cel ce deținea ceva (măcelarul sau vatmanul) îi chinuia pe ceilalți pentru că avea putere. Se înțelege astfel că terariul lumii noastre politice de azi nu s-a ivit totuși din nimic, ci are o ascendență care îl explică destul de bine. Ceva din Capriciile lui Goya văd în acest pamflet, monstruozitate prezentată nu prin deformarea chipurilor, ci a cuvintelor. Spiritele mai gingașe ar putea fi șocate de libertatea cu care autoarea folosește anumite vocabule pe care îndeobște nu le folosim în public. Greșit, a trata cu eleganță această faună e un non sens, ei nu înțeleg decît acest tip de limbaj care îi atinge la lingurică. Sigur, citind, rîsul devine icnit de disperare. Dar e o defulare. Fixați în insectar, vor fi admirați de urmași, ca într-un muzeu al ororilor. Dacă va mai exista limba română...dar asta e altă poveste. Politicienii noștri se cred caviar, dar nu sînt decît o sălcie și indigestă fasole.


Prof. Christiam Crăciun

Caviar cu Fasole

- Fată, Rovana sunt... Te-am sunat să te întreb care e faza cu imoglobila aia de care se face vorbire la toate posturile de televiziune.
- Fată, lasă-mă și tu în durerea mea, cu crucea asta grea de-o duc în spate, lumea e rea și-a dracului, fată... Nu mai pot cu imunologlobina asta... Fată, tu știi la ce se folosește? Că mie nu mi-a scris nimeni pă foaie.
- Vio, dragă, să mă trăznească dacă știu dar un lucru îți zic sigur, nu e bulgărească. Nu te necăji, mai greșim și noi ăștia de conducem țara, oameni suntem și noi... Bine, ceva mai oameni ca restul, mai luxoși, mai culturalizați, mai mergem și noi pe la dineie, pe la recepții, mai ne firitisim cu alți omologi echivalenți...




Volumul se poate comanda pe adresa de mail diamonds_and_rust_me@yahoo.com




luni, 7 ianuarie 2019

The Glass Mountain - by Angela Tocilă

Dear readers,

The Glass Mountain is on Amazon translated in English. I hope you will enjoy it!


https://www.amazon.com/dp/6067072610?fbclid=IwAR29ll-ccOOD28nA3u168_9Y39QYOK9t7MycJ5IrI9JbLZnpJ96lD98s4mI

duminică, 6 ianuarie 2019

Despre feminism

Feminismul capătă accente de ridicol cum rar mi-a fost dat să văd, un ridicol izvorât din frustrare, urâțenie fizică și respingere. Din feministele care au luptat pentru drepturi egale cu ale bărbaților, ne-am ales acum, în secolul 21 cu o demonstrație de imbecilitate dusă la extreme, un soi de masochism colectiv, autoflagelare la propriu și exibiționism narcisist, căci ce poate să-mi demonstreze mie ca femeie o alta care șochează viral internetul cu pilozități axiale, cu mutilare prin inserții de belciuge, ace, brice și carice și exibiționism sexual?! Ce poate să-mi provoace mie ca femeie în afară de scârbă o altă femeie care ajunge să pozeze în chiloți pătați de sânge menstrual, transmițând un mesaj halucinant de agresiv,
dar confuz despre feminitatea pe care, conștientă sau nu și-o neagă?
Feminismul în esența sa reprezintă o negare a feminității și e motivată politic de cele mai multe ori, cu toate că e doar o sumă de neîmpliniri care se transformă într-o ură viscerală împotriva bărbaților care resping femei din cauza urâțeniei exterioare și interioare, a murdăriei fizice și frecvent, a prostiei agresive. Toate acestea sunt alimentate de internet, de dorința de afirmare, de a șoca, de a fi observate, băgate în seamă, chiar și negativ. Cinci minute de glorie pe internet sunt suficiente pentru oamenii superficiali și frustrați care vor cu tot dinadinsul să fie observați, iar neavând nicio calitate, niciun talent, aleg să șocheze.
Feminismul nu are nicio legătură cu emanciparea femeii, nu are nicio legătură cu drepturile femeii atâta timp cât nu are o cauză practică, iar feministele din țările prospere nu reprezintă feminitatea ci o batjocoresc. Feministele umilesc femeia și ceea ce reprezintă ea: maternitatea și rolul său în societate și familie. Pe mine nu mă reprezintă nicio flocoasă care alege să-și arate părul axial pe facebook, nici aceea care se pozează cu chiloții însângerați sau își arată țâțele pe care și-au scris diferite mesaje. Pentru mine, feministele care aleg să facă așa ceva sunt doar niște triste refuzate, urâte, mizerabile care cerșesc atenție cu orice preț, anonime azi, anonime mâine, atâta vreme cât cauzele lor se rezumă la acte demonstrative, ele reprezintă doar o cireadă de vaci scăpate în trifoi.
Feminismul pare a fi mai mult un soi de primitivism înconjurat de o aură ideologică lipsită de substanță ce nu are o finalitate practică, una care să se reflecte în legislație, din simplul motiv că el nu cere nimic, e doar exibiționism. Nu cere, de exemplu, interzicerea mutilării genitale, care, iată, are loc acum chiar în țările lor de baștină, nu cere drepturi pentru femeile musulmane, nu cere nimic, doar șochează. Feministele se orientează și poziționează împotriva creștinismului, a familiei creștine pe care, ca o paranteză, mulți dintre voi o numiți batjocoritor ”tradițională”.
Feministele se consideră ca un fel de muieri venite din viitor pe care noi, proștii, nu le putem înțelege. Așa este, doar că ele nu sunt venite din viitor ci par mai degrabă venite din Neanderthal când etalarea organelor genitale și a secrețiilor lor era ceva banal. Nu descoperise omenirea suficiente zdrențe să acopere goliciunea și nici Tampax-ul. Feminismul e un fel de artă abstractă pe care n-o pricepe nimeni pentru că nu e nimic de priceput, dar din snobism admirăm un căcat plutind într-un lighean expus într-un muzeu, ca fiind o operă de artă.
Feministele sunt atât de departe de rolul inițial al celor care au luptat pentru drepturi egale, unul dintre ele fiind cel de vot, încât eu una, nu le văd rostul. Ar trebui să-mi fie milă, sunt conștientă de asta, dar nu-mi provoacă altceva în afară de dezgust... Ura lor față de bărbați poate fi justificată până la un punct, dar cele mai multe dintre ele au trecut granița la boli psihice manifestate prin obsesii scabroase pe care ele le consideră luptă, dar dacă le întrebi pentru ce luptă, multe dintre ele nu știu să-ți dea un răspuns coerent...
Sunt femeie și nu urăsc bărbații.
Sunt femeie și nu mi-a impus societatea sau moda să mă epilez sau să-mi păstrez bunul simț. Nu m-a obligat mama să mă epilez imediat ce mi-a crescut păr sub axilă, am făcut-o singură pentru că în estetica trupului meu, părul de sub axile reprezintă un afront la adresa feminității mele, a frumuseții mele. Menstruația e ceva la fel de intim ca și nașterea, ca alăptarea, ca actul sexual pe care îl am în intimitate și nu în public. Nu mi-am dorit niciodată să fiu nici macaragistă, nici mecanic de tren, nici săpător de morminte... Îmi place să-mi deschidă un bărbat ușa, să mă protejeze, să aibă grijă de mine și să mă apere dacă sunt atacată. Sunt conștientă de ceea ce pot face, la fel cum sunt conștientă de ceea ce nu pot face. Natura nu face greșeli și niciodată nu va ceda în fața ideologiilor sau umorilor oamenilor, indiferent de sex.
Sunt femeie și știu că bărbatul de lângă mine e mult mai puternic decât aș putea fi eu vreodată, chiar dacă aș trage de fiare o viață; sunt femeie și îmi place asta, îmi place atât de mult încât am născut copii, i-am crescut fără să-mi arăt țâțele în public, fără să consider un sacrificiu că i-am născut. Nu mi-am dorit niciodată ca un bărbat să asiste la naștere pentru că cred cu tărie că el și-a făcut datoria naturală când mi i-a dăruit. Datoria mea e să-i aduc la viață, să sufăr născându-i, cu el sau fără el, să-i cresc, cu el sau fără el. Nu eu am decis asta, natura a făcut-o, iar eu nu mă pot situa deasupra ei.

Feminismul, la fel ca și comunismul, e o boală mintală.




vineri, 14 decembrie 2018

Al IV-lea Reich e aici

Establishmentul Noii Ordini Mondiale are impresia, pe bună dreptate, că populația e proastă. Știe că cei care gândesc și nu se lasă influențați de manipulările făcute prin presă sunt puțini, și cu atât mai puțini sunt cei care reacționează, în așa fel încât devin nesemnificativi. Așa a făcut Hitler și s-a văzut ce s-a ales de Europa după al doilea război mondial, dar probabil că și milioanele de morți au fost tot în avantajul celor care conduc din umbră omenirea.

În urmă cu câțiva ani, să spui că există o elită care conduce lumea te trimitea la balamuc sau te izola de restul turmei, azi devine din ce în ce mai evident că ei decid câți oameni merită să facă umbră pământului și câți fac degeaba. Ei au nevoie de sclavi obedienți, suficient de educați să conducă o mașină, să pornească un utilaj, de aceea educația este orientată în așa fel încât să creeze impresia că avem vreun cuvânt de spus, că avem o viață așa cum trebuie să fie. În realitate suntem sclavi, producem suficienți bani cât să avem un acoperiș deasupra capului și ce băga în gură. Oamenii muncesc 8-12 ore doar să supraviețuiască și să-și permită un amărât de concediu pe an. Dacă și-l permit. Viețile noastre se petrec la locul de muncă, având iluzia că avansăm în carieră, in realitate primim mai multe responsabilități, uneori mai multe decât putem duce. Apoi, rablagiți și acriți de viață, intrăm la pensie, tot pe bani de nimic și, bătrâni fiind, nu ne mai putem bucura de ultima parte a vieții. Nu ne ajung banii să călătorim sau nu ne mai țin balamalele.

Sclavia are mai multe forme, dintre care asta e cea mai acceptabilă, însă se poate și mai rău. Se poate să nu mai ajungi la pensie, sau să nu-ți ajungă decât să-ți târâi zilele care ți-au mai rămas până mori.
Noi nu trăim nicio democrație, ca dovadă, libertatea de opinie e doar o expresie. Suntem liberi să ne exprimăm atâta vreme cât o facem în direcția acceptată de cei care o trasează.

Formele de revoltă spontane nu există. Încercați să organizați un protest fără să implicați finanțatori, veți vedea că oricâtă influență în online ați avea, nu veți reuși să adunați mai mult de 50 de persoane, chiar dacă motivul pentru care organizați un protest e agreat de mii sau sute de mii de semeni ai voștri. Însă sistemul nu e perfect, iar dovada e alegerea lui Trump în USA și ascensiunea unor lideri neagreați în Europa. Pe acest front se duce acum lupta... Breșa a fost făcută și lărgită, iar establishmentul încearcă s-o închidă la loc.
Eu nu mai cred în nimeni și în nimic, îmi aleg cu grijă informațiile pe care le întorc pe toate părțile, însă un lucru știu sigur, anume că suntem cu adevărat sclavi și nu văd cum am putea schimba vreodată asta.

vineri, 18 mai 2018

Muntele de Sticlă - de Angela Tocilă

”-Hahaha, brunch! O să iau o cină târzie de unul singur… Ba, nu… Cu tine, micuțul meu prieten, tu vei fi cina și eu consultantul îngrijorat că nu-mi vine bine costumul sau că nu mi-am însușit bine limbajul trupului la training, că nu exprim destulă forță sau că exprim prea multă atunci când strâng mâna unui client important la o întâlnire de afaceri. Noi doi vom discuta acum despre cum e să faci sacrificii pentru job, despre cum să zbori dintr-un capăt în celălalt al lumii, să plimbi hârtii, să încerci să convingi un client că firma ta e cea mai bună, cum să nu te îmbeți foarte tare în serile în care reușești, pentru că a doua zi o iei de la capăt și nu-ți permiți să apari mahmur la altă întâlnire, cu alt client, la fel de important ca și cel de ieri, ba chiar mai important. Mereu e mai important cel ce vine decât cel pe care l-ai convins deja… Ce tâmpenie, stau si vorbesc cu un șarpe pe care n-am idee cum să-l jupoi pentru că nu ai voie să te urci în avion cu un briceag sau măcar cu o unghieră… În cinstea ta, dragă șerpișorule, o să mai aprind o dată bricheta, imediat ce găsesc ceva cât de cât uscat de ars și, iartă-mă, dar o să te prăjesc cu piele cu tot. Îți fac o concesie, nu te prăjesc de viu, promit!”

Fragment din romanul Muntele de Sticlă de Angela Tocilă (Editura Primus - Oradea). Cartea se poate comanda pe adresa diamonds_and_rust_me@yahoo.com cu adresa și numărul de telefon.

duminică, 6 mai 2018

Francois (Fragment din romanul Muntele de sticlă - de Angela Tocilă)

Străzile Berlinului erau din ce în ce mai nesigure, riscai să fii înjunghiat și pentru 10 euro. Atentatele cu bombe erau la ordinea zile în pofida faptului că poliția și mai apoi armata patrulau străzile în echipament de război. Francois considera până și acest fapt ca o sfidare, o provocare la adresa migranților și nu se mira deloc că efectul acestor demonstrații de forță era exact opus celui scontat. Apoi începuseră germanii cu manifestațiile, el și organizațiile la care aderase, cu contramanifestațiile, iar ciocnirile violente dintre ei deveniseră ceva normal. Berlinul și aproape toată Germania devenise teatru de război, incendierile, distrugerea bisericilor și a monumentelor, rutină. Aproape toată Europa luase foc, cu excepția câtorva țări conduse de intoleranți pe care, își zicea Francois în sinea lui și la mitinguri, le vor înfrânge în cele din urmă. Erau țări est-europene, slugile Rusiei, țări care nici nu meritau prea multă atenție, iar faptul că refuzaseră să primească migranți sau ca măcar să-i găzduiască temporar le făcea demne de disprețul profund și nedisimulat al lui Francois.