sâmbătă, 20 ianuarie 2018

#menot

Oricare femeie, indiferent cât e de proastă, e avertizată de instinct, chiar dacă creierul funcționează doar la cota de avarie, că atunci când un bărbat de la care vrei ceva, un rol, o slujbă sau pur și simplu bani și te invită să faci afaceri cu el în camera de hotel sau la el acasă și nu într-un loc public, că va trebui să dea ceva în schimb. Și ce poate să dea în schimb o femeie pe care, deși instinctul o avertizează că va fi grabbed by the pussy, pipăită, fugărită prin dormitor se duce totuși acasă sau în camera de hotel a unui bărbat plin de bani și-n ușa curului, căruia ea nu are ce altceva să-i ofere altceva decât favoruri sexuale, decât să-i facă masaj, sex sau să fie fugărită în incintă? După ani și ani, vedeta care abia mai obține roluri de mamă, soacră sau bunică se trezește că a fost abuzată sexual de Trump sau Weinstein, cu toate că la toate galele, Oscarurile au mulțumit doar lui Dumnezeu, familiei, talentului, sacrificiilor pe care le-au făcut și nu celor cărora le-au frecat-o pentru rolurile care le-au adus celebritatea.
Pe mine m-a amuzat doamna aceea sărită bine de 60 de ani care pretindea că Trump ar fi abuzat-o sexual în avion. Avion de linie, nu privat, și asta pe când era el tânăr și putea fute non-stop fotomodele și nu femei mai în vârstă decât el.
De ce se fac acum toate aceste dezvăluiri? Tot pentru bani, tot pentru notorietate, cu alte cuvinte, curva-i curvă până moare.
Nici pe departe n-am fost niciodată feministă, atâta timp cât dau un borcan să mi-l desfacă un bărbat, atâta timp cât chem instalator, zugrav, coșar sau cer ajutorul unui bărbat să-mi care cumpărăturile din portbagaj. Nu pot fi feministă atâta timp cât îmi asum rolul de femeie care naște și crește copii, care este exact ceea ce a făcut-o natura: femeie. Cu bune, cu rele, cu putere și slăbiciuni. #metoo e un mare bullshit progresist care nouă, femeilor ne face mai mult rău decât bine. Eu vreau să fiu femeie și bărbatul bărbat. Nu vreau să n-am loc de el la oglindă sau să împart ceara de epilat și penseta cu el. Vreau să-mi țină ușa, să-mi deschidă portiera, să-mi facă pana de cauciuc, să mă ridice în brațe dacă eu nu pot să umblu, să mă protejeze și să mă apere dacă sunt agresată.
N-am obținut niciodată nimic contra favorurilor sexuale pentru că nu am acceptat așa ceva, deși am trăit vremuri în care ”grab her by the pussy” era ceva comun, obișnuit și uneori obligatoriu. N-am acceptat și nu m-am pus niciodată în situația de a fi un obiect sexual pentru nimeni, așa că nu veniți să-mi spuneți că voi, bietele femei n-aveți nicio șansă într-o lume a bărbaților, decât dacă nu aveți nimic altceva de oferit în afară de ceea ce aveți între picioare!

vineri, 8 decembrie 2017

Normal ar fi să distrugem tot și apoi să reclădim din cenușă!

Acum știu... Știu de ce am rămas aici atâta timp, când puteam pleca chiar dinainte de 89... A trebuit să ascult colinda asta să-mi dau seama ce mă leagă de pământul pe care m-am născut, am crescut... A trebuit să ascult colinda asta pentru prima oară în viața mea și, probabil, în cea mai frumoasă variantă a sa, să înțeleg de ce am rămas, de ce n-am plecat, de ce ezit și acum să plec. Am înțeles că sunt atât de legată, atât de ezitantă în a face ceea ce trebuie pentru ca viața mea să ia un alt curs, altă destinație, alt drum, tocmai când credeam că nu mai e nimic aici să mă țină legată, atâta timp cât copiii-mi sunt plecați și nu cred că se vor mai întoarce vreodată... Nici nu vreau să se mai întoarcă pentru că-i iubesc atât de mult încât prefer să-mi fie dor de ei, un dor ce mă sfâșie în fiecare clipă, decât să-i văd suferind aici.
Eu fac parte din a nu știu câta generație de sacrificiu, ei nu. Eu am trăit destul în comunism, ei nu și nici nu le doresc să-l cunoască vreodată. Eu am suferit când abia aveam bani să pun o pâine pe masă, când mă îngrozea fiecare început de an școlar când trebuia să cumpăr rechizite, ei nu trebuie să-și facă grijile astea... Eu am suferit când mi-am trimis fata la banchetul de la sfârșitul clasei a VIII-a cu un platou cu caltaboș pentru că nu aveam bani să cumpăr altceva, deși munceam toată ziua și uneori îmi vedeam copiii doar dormind sau duminica. Ei nu trebuie să treacă prin așa ceva, nu au voie să se simtă umiliți, săraci, neputincioși, de aceea le-am spus că le rup picioarele dacă se întorc. Chiar așa le-am spus, vă rup picioarele dacă vă întoarceți aici să ajungeți bătaia de joc ale unor lepre hămesite, ale unor scroafe împuțite care și-ar mânca și rahatul doar să nu moară ele de foame.
Dar e normal să ne alungăm copiii din patrie? E normal să suferim de dorul lor? E normal să-i vedem doar pe web-cam și să nu-i putem atinge, îmbrățișa sau săruta? E normal să adunăm bani doar să-i putem vizita o dată sau de două ori pe an, să ne ostoim dorul de ei, doar ca apoi să ne fie și mai dor? E normal să ne resemnăm aici, în mizeria asta, în mocirla asta, în tristețea asta de țară futută și răs-futută chiar de cei de-un neam cu noi? E normal ca ei, ăia din Statul Paralel de care tot aduc ei aminte, ardă-i focul să-i ardă o eternitate, să ne despartă de copiii noștri, să le refuze dreptul de a trăi lângă părinții, bunicii și prietenii lor? E normal să nu ni-i avem la masa de Crăciun?
E normal să plângem, să țipăm, să cerem dreptate după ce mulți dintre noi și-au dat sângele și viața pentru libertate?
E normal să mai tolerăm niște căpușe, niște criminali, niște nulități, niște scroafe hămesite, să ne distrugă singura viață pe care o avem?
E normal să ne temem, să ne fie milă, să stăm în piețe în genunchi ca sclavii?
Nu, nu e normal... Normal ar fi să-i rupem în bucăți. Normal ar fi să fim violenți, o dată în viață, să rupem garduri, să dărâmăm ziduri. Normal ar fi să-i rupem cu bătaia, să-i facem pe ei să se teamă 7 vieți de-acum înainte...
Normal ar fi să-i facem să plătească pe toți, până la unul, până când am simți că acești 28 de ani din viețile noastre ar fi răzbunați cu vârf și îndesat.
Normal ar fi să distrugem tot și apoi să reclădim din cenușă, altfel vom plânge ascultând colinda asta și peste o sută de ani...
Să plece ei, nu copiii noștri, nu noi. De ce să ni se usuce nouă oasele de dor?




miercuri, 22 noiembrie 2017

Roberto angajase și extracomunitari

                ”Roberto angajase la firma lui de construcții mulți români, dar și extracomunitari, mai puțini pentru că ei nu veneau în Italia să muncească neapărat. Mulți dintre ei ajungeau în Sicilia, debarcați de călăuze, luați în primire de ONG-urile care-i hrăneau, îi adăposteau și-i împrăștiau apoi prin toată țara. Mulți dintre ei, proveniți din zone de conflict căpătau azil politic și bani. Aceștia nu aveau nici un interes să muncească, dat fiind faptul că puteau trăi foarte bine, rezemând pereții toată ziua prin oraș, iar seara făcând legea prin cartierele locuite de ei. La Roma, în zona gării Termini, partea din stânga, cum ieși din subteran era plină de africani, la orice oră din zi și din noapte. Stăteau pur și simplu acolo, rezemați de ziduri și vorbeau între ei, cu aerul acela plictisit al omului răpus de lene. Ocupaseră o mare parte din clădirile istorice de lângă gară, iar seara, italienii nu se prea aventurau pe acolo. Nici nu mai aveau de ce, chiar și cei care avuseseră apartamente în aceleași clădiri în care se mutaseră sau, mai bine zis, fuseseră mutați africanii azilanți, au vândut cum au putut, sub prețul pieței. Scandalurile acolo erau la ordinea zilei, drogurile erau ceva obișnuit, alcoolul, la fel. Spațiile comerciale, ce înainte fuseseră pizzerii, magazine de suveniruri, restaurante, tutungerii sau buticuri deveniseră shaormerii, frizerii, fast-food-uri.” 

Fragment din romanul ”Eu sunt Silvia!” de Angela Tocilă

joi, 16 noiembrie 2017

Doamnă, vă considerați rasistă?

            - Signora, signora!
-Vă rog să nu mă întrerupeți! Asta nu e toleranță, e prostie, lipsă de reacție și începutul sfârșitului unei civilizații, a creștinismului și a tot ceea ce a însemnat Europa așa cum o știm noi. E timpul să ne trezim din visare, e timpul să ne scuturăm de utopii și principii care vin în totală contradicție cu însăși ideea de supraviețuire, ca europeni, prin religie, cultură, tradiții și tot ceea ce ne definește separat ca popoare, împreună ca uniune.
                -Doamnă, vă considerați rasistă?
                Întrebarea m-a luat prin surprindere, nu credeam că scurtul meu discurs se va rezuma la o întrebare care-mi confirma încă o dată convingerea că și presa urmează aceleași ordine absurde ale Martorilor Corectitudinii Politice.

                -Aș fi vrut să vă răspund cu o întrebare: Sunteți prost? Dar n-o voi face, mă voi mulțumi să vă ignor, dacă atâta ați înțeles, uitând din ce motive mă aflu aici, domnule… Nu mai am nimic de comentat, la revedere!

Fragment din romanul ”Eu sunt Silvia!” - Angela Tocilă

miercuri, 15 noiembrie 2017

Sunt și cetățean italian, sunt și cetățean român, sunt și cetățean european!

”-Aș vrea ca politicienii să nu uite că ei sunt plătiți de noi să ne reprezinte interesele… Ale noastre, nu ale altora. Eu nu sunt răspunzătoare nici pentru războiul din Siria, nici pentru cel din Irak, nici pentru cel din Afghanistan, în concluzie nu mă simt datoare nici pentru oamenii prinși în ele. Politicienii ar trebui, dacă simt că nu pot trăi fără asta, să-i ajute să reconstruiască acasă la ei, nu să ”redecoreze” acasă la noi. Sunt româncă, eu însămi o emigrantă, dar eu am venit aici să muncesc, nu să omor, să dau în cap și să fur ci doar să muncesc și să-mi fac o viață mai bună decât aveam în România, dar mi-am adus aportul și la bunăstarea țării voastre, care, de scurt timp a devenit și a mea. Sunt și cetățean italian, sunt și cetățean român, sunt și cetățean european, fac parte din această familie și, ca orice om normal, simt că trebuie să-mi protejez familia. Oare de ce nu simt toți europenii la fel? De ce trebuie să protejăm întâi pe cei veniți din alte lumi cu care nu avem nimic în comun, în detrimentul nostru? De ce trebuie să trăim cu frică, uitându-ne peste umăr, de ce trebuie să fim determinați să ne fie teamă la fiecare pas pe care-l facem și mai ales, de ce ni se spune că acest lucru e normal și că trebuie să devină o componentă a vieții noastre de zi cu zi? De cât cinism e nevoie să ni se ceară așa ceva și de când politicienii au dreptul să ne impună ideile lor prostești și, iată, criminale, ca apoi să ne îndemne la toleranță?” Fragment ”Eu sunt Silvia!” de Angela Tocilă
                

luni, 13 noiembrie 2017

O cumpănă dureroasă

Corrado era acum în acea cumpănă dureroasă, sfâșiat de neputința de a putea îndrepta lucrurile, de a se întoarce în timp pentru a schimba tot. Dar oare, de câte ori nu fusesem eu și oricare altul dintre noi la fel de neputincioși atunci când constatam că am greșit? Pe mine mă consola ideea, care contrazice flagrant tot ce am spus despre destin, că nu cred în greșeli. Hotărârile cu rezultate bune pentru noi sunt doar cele luate ascultându-ne intuiția, instinctul, iar nu cele luate cu creierul. Știu, sună primitiv, mi s-a mai spus asta, dar experiența mi-a dat dreptate mereu, ca atunci pe autostradă când, ideea sublimă, de altfel, de a sări în ajutorul cuiva în nevoie, a primat semnalelor intuiției și fiorului instinctiv când știi că nu trebuie să mergi mai departe.

Poate că și teama de a nu fi judecați pentru nepăsare ne împinge să ignorăm ceea ce subconștientul știe, mustrările de conștiință care m-ar fi urmărit dacă aș fi ignorat o cerere de ajutor, dar pe de altă parte, dacă nu eram eu, cu siguranță era altcineva în locul meu… Poate niște bărbați care nu s-ar fi lăsat tâlhăriți și, în nici un caz înghesuiți într-un portbagaj sau poate o altă femeie singură pe care cei ce m-au chinuit ar fi reușit să o și violeze, să o tortureze doar pentru amuzament și să o omoare. N-am să cunosc niciodată decât rezultatul alegerii mele, restul pot doar să mi-l imaginez și există zeci, sute de variante posibile, scenarii care ar fi putut avea loc cu oricine altcineva, în afară de mine, cea care aveam deja o experiență reală și nu una ipotetică…

Eu sunt Silvia! (Angela Tocilă)