sâmbătă, 15 iulie 2017

Pușa cea delicată

    Pe cât păruse domnul Nicu de molâu, pe atât păruse fosta lui nevastă de delicată, doar de aici i s-ar fi tras renumele ”Pușa cea delicată”. În realitate, cu toate că era mică și slabă, cu încheieturi subțiri, de ziceai că o să-i cadă palmele cu plasele de rafie cu tot când se-ntorcea de la coadă la pui de la Avicola, doamna Pușa s-a dovedit mai rezistentă decât orice curvă din boscheții de tuia din fața Teatrului de Stat, când și-o trăsese cu sergentul și cei trei soldați, la postul de miliție, în ultima ei noapte de beție cauzată de moartea soacrei.
   Abia când instalatorul Kovacs se ramolise destul de tare încât Asociația de Proprietari să-l declare pensionat, ceea ce și era după acte, iar tot ce câștiga ilicit de la locatarii cu țevi înfundate împărțea cu președintele Asociației, Crăciun Dumitru despre care lumea zicea că ar fi fost securist pus acolo ca să afle dacă nu cumva locatarii îl înjură pe tovarășul Nicolae Ceaușescu în timp ce-și plătesc întreținerea, abia atunci a început lumea să-și dea drumul la gură și să pomenească de cele trei căsnicii ale Pușei din care două sfârșiseră prost pentru soți, unul alegând funia, iar celălalt fiind făcut ferfeniță de personalul de Giarmata în timp ce dormea mort de beat pe calea ferată.
    Doamna Pușa s-a întors de la Reșița cu un plod tuciuriu după ea, zicea că l-a făcut cu sergentul, chiar înainte de a muri, de fapt chiar în ziua înaintea priveghiului la care s-a îmbătat. Doar după ce născuse înainte de termen cu vreo 4 luni, familia răposatului a început s-o persecute suspectând că plodul negricios nu prea putea fi nepotul lor, mai ales că, atât Pușa cât și soțul ei erau blonzi cu ochi albaștri, iar plodul îi avea negri ca tăciunele, niște buze groase și, după ce i-a căzut puful din cap și i-a crescut părul creț și sârmos, s-au prins că plodul era mulatru, iar Pușa o curvă nenorocită.
     E drept că familiei sergentului i-a luat încă 4 luni să se convingă că plodul e un bastard rezultat dintr-o vizită a Pușei la Sarmisegetuza unde întâmplător se afla și o clasă de studenți din Africa ai căror tați erau șefi de trib sau așa ceva. Nici măcar Pușa nu putea să știe al cui dintre cei doi studenți ai căror nume au fost imposibil de ținut minte și cu care făcuse sex după niște bolovani dacici, e copilul pentru că dacă ar fi știut cum îl cheamă măcar pe unul dintre ei, ar fi putut încerca să obțină o pensie alimentară de la tribul căruia aparținea tatăl copilului. Aflată în imposibilitatea de a mai rămâne în Reșița, unde lumea o arăta cu degetul de-adevărat pe stradă ”uite-o p-aia cu plodul negru” Pușa decise că trebuie să se întoarcă în orașul ei și, de ce nu, în apartamentul primului soț, întâiul decedat, domnul Nicu.
     După 6 luni s-a mutat la ea un tip necunoscut în cartier, despre care s-a aflat că venise cu repartiție de undeva din Moldova și că era inginer. Profesia omului a iscat o vijelie de exclamații diverse gen ”Uite, curva dracului, ce noroc chior pe ea!” Pușa se plimba cu noul partener și plodul tuciuriu prin parcul Magnolia în fiecare duminică, având grijă să fie îmbrăcată cât mai colorat, ca nu cumva să scape privirii invidioase a vreunei doamne aflată în parc doar ca să se umple de draci.
     După 1 an s-au luat la Starea Civilă, iar proaspătul soț al Pușei l-a trecut pe numele lui pe plodul tuciuriu, numit Johnny (după Johnny Weismuller din filmul Tarzan), a primit prin repartiție un apartament cu trei camere, iar cel de două care aparținuse domnului Nicu l-au vândut și și-au cumpărat o Dacie 1310, mobilă și două covoare persane de la țigani. Și apoi au trăit fericiți până când Johnny s-a hotărât să plece în Africa să-și găsească tatăl adevărat și tribul de care aparținuse, dar nu a primit Pașaport de la Miliție pe motiv că era pe numele inginerului și nu al vreunui fiu de șef de trib, după care, căzut într-o adâncă depresie s-a apucat de băut și a tot băut până când a venit Revoluția și am devenit cu toții liberi să deținem pașaport și să fugim încotro vedem cu ochii.
    Am auzit că Johnny nu și-a găsit tribul, ba mai mult de atât, nimerise undeva în Asia, unde s-a făcut un fel de vraci, iar lumea venea la el mai mult să vadă un mulatru, decât să se vindece de anumite beteșuguri, unele dintre ele chiar inventate. Ca povestea asta.


miercuri, 12 iulie 2017

Mici drame de cartier sau ”Mutu` fute pământu`!”

      Umblau zvonuri prin cartier, cam pe o rază deee... cât să zic? 15 km? Da, pare exagerat și asta ar însemna că ar fi știut tot orașul, ceea ce nu era exclus deloc, dată fiind viteza cu care circulau zvonurile pe vremea aceea, când puteam trăi foarte bine și fără internet, știind tot se întâmpla și chiar ce ar fi putut să se întâmple, de exemplu... Dar, am deviat, n-am zis ce zvonuri circulau precum particulele browniene (din cauza cantității mari de informații zilnice breaking news, anii 80, se mai devălmășeau uneori, iar informația se deteriora cu fiecare secundă, până ajungea scenariu de film de Bolliwood), acele zvonuri o priveau pe doamna Pușa cea delicată din blocul V7, de deasupra tutungeriei.
     Toată lumea de la care am tras cu urechea era de părere că puteam să ne închipuim că doamna Pușa e o curvă, chiar dacă nimeni n-a văzut-o vreodată cu altcineva plimbându-se prin parcul Magnolia decât cu domnul Nicu, soțul ei, dar tocmai de aceea și conform proverbului adus în atenția opiniei publice chiar și de doamna Gavriș Eleonora, femeia de serviciu de la blocurile C, că ”mutu` fute pământu`”. Da, toată lumea a căzut pe gânduri preț de 10 secunde, dar cu delay de 15 până ajungea raționamentul și la strâzile ce dădeau spre calea ferată și blocurile NATO unde stăteau alte curve decât doamna Pușa.
      După căderea pe gânduri, din poate zeci de mii de minți a țâșnit întrebarea ”Cine-i futalăul?”
      Futalăul doamnei Pușa s-a dovedit a fi domnul Kovacs, instalatorul, cu care nimeni nu-și permitea să facă pula mare sau să-l denigreze cumva, măcar cu o bârfă nevinovată, altfel riscai să te scalzi în căcatul țâșnit prin chiuveta de la bucătărie sau să-ți lipești singur țevile cu leucoplast... sau să te duci în pizda mă-tii de prost! Cam așa ar fi zis domnul instalator în caz că cineva ar fi îndrăznit să-i strice ziua.
      Doamna Pușa cea delicată, fostă curvă pentru jumătate de oră, cât au durat dezbaterile în Consiliul de Cartier și sondajul ad hoc prin telefonia cu fir, a divorțat de domnul Nicu și s--a măritat cu domnul instalator care era holtei datorită faptului că încă mai stătea cu mă-sa. Zvonurile de mai târziu, de la moartea babei Kovacs au adus în dezbatere publică faptul că doamna Pușa cea delicată umblase trei zile beată cu un violonist la higyegye cu goarnă necunoscut de masele de bețivi și nuntași, după ea, răcnind un amestec de bocete cu chirăituri cum se execută la nunțile mai țărănești de oameni transpirați, la cort. Chirăiturile sau ”jghierătele” cum se pronunță corect în limbaj bihorenesc erau preponderent vesele și de bășcălie la adresa soacrelor și, îndrăznesc acum, când părțile direct implicate s-au rablagit sau au murit de-a dreptul, chiar la dorința nurorilor de a vedea cum crește pătrunjelul pe mormântul soacrelor.
      Domnul instalator Kovacs a recuperat-o de la postul de miliție de lângă restaurantul Modern, destul de ciufulită și mirosind a spermă. De altfel, pe domnul Kovacs îl contrariase aspectul fericit al gradaților, trei la număr și al sergentului de serviciu, oscilând între extaz și dorința năpraznică de a se însura cu doamna Pușa la prima oră. Chiar și doamna Pușa îl alintase pe domnul Kovacs cu ”Dane”, ”Viorele”, ”Vlăduț” etc... o vreme, până când a dispărut din nou trei zile, timp în care bietul domn instalator se perpelise de grija ei sau a salariului lui cu care plecase fără să-l anunțe în prealabil.
     În cea de-a patra zi, domnul Kovacs primi un telefon cu taxă inversă din Reșița, prin care doamna Pușa îl anunța că bagă divorț pentru că vrea să se mărite cu sergentul care fusese virgin până când o întâlnise pe ea la postul de Miliție. Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe sau până când l-a tăiat trenul pe sergent, aflat mort de beat pe șine, din cauza unui deces în familie, iar sergentul se îmbătase ca un porc la priveghi.
      Domnul Kovacs și-a refăcut viața și s-a însurat cu croitoreasa Rozalia, alintată Roji. Împreună au format un cuplu puternic, un fel de capi mafioți cărora li se aduceau tot felul de ofrande constând în informații în exclusivitate și diverse alimente cultivate de părinți la țară sau chiar de locatari în fața blocului, pe spațiul verde. Nu s-a auzit ca domnul și doamna Kovacs să fi refuzat vreodată să primească mărfuri de furat din fabrici și uzine, deoarece așa ceva era considerat normal. Să furi din fabrici și uzine era un fel de mândrie și, aș merge până a spune că era considerat a fi chiar o datorie generală!
      Din toată povestea asta, domnul Nicu, fostul soț, cam pămpălău aș fi zis, a ieșit cel mai rău, respectiv spânzurat de bătătorul de la C4 unde a fost găsit de niște plozi ce mergeau la școală pe ora 7 și care s-au dus imediat să raporteze la părinții lor că ”un nene se dă pe bară, cred că e nebun!”
      S-a speculat mult pe tema sinuciderii domnului Nicu de care nu mai știuse nimeni nimic de câțiva ani și, la drept vorbind, nici nu durea pe nimeni în cur de soarta insipidului ăla încornorat, dar după tragedie, doamna Pușa a redevenit pentru câteva săptămâni, de data asta pentru că nu mai era domnul instalator Kovacs implicat și nu avea de ce să nu lase informația să meargă mai departe, întărind și el curvoșenia fostei neveste. Peste vreo lună, cam așa, se află că domnul Nicu se despărțise de Pușa fără nicio împotrivire pentru că avea în buzunar lozul în plic pe care scria că a câștigat o Dacia 1300. S-a dus să-l încaseze imediat ce căsătoria lor a fost anulată pentru că domnul Nicu ar fi fost de-acord să spună la judecătorie că de fapt, căsătoria lor nici nu se consumase în cei 7 ani, întrucât nu putuse s-o fută pe doamna Pușa deoarece era cam impotent. În fine, ar fi zis orice, chiar și e homosexual, numai să nu împartă mașina cu curva aia, iar doamnei Pușa îi ardea... să se-ntoarcă la sergentul ei
      Cică s-ar fi spânzurat din cauza unor datorii pe care le acumulase încercând să facă bișniță cu marfă sârbească adusă de la Deta și cu carne de la Comtim. Adunase bani de la doritori de marfă de contrabandă și chiar rezultată din furt din avutul obștesc și-i pierduse cu o noapte înainte de a pleca la cumpărături, la poker cu niște țigani din Velența  pe care, miloși, după câteva zile de hărțuire asiduă i-a lovit mila și l-au împrumutat cu forța, ca să le plătească datoria. Pe bani s-a aplicat, firește, și o dobândă de 200%, dobândă pe care domnul Nicu nu avea cum s-o achite din salariul lui de manipulant marfă la Înfrățirea. Dacia câștigată a fost revalorifcată la fier vechi de către creditori, iar fizionomia domnului Nicu suferea modificări de culoare și chiar reașezarea maxilarului inferior, foarte des aflat în contact cu robineții din fier de pe pumnii țiganilor.
      Aflându-se adevăratul motiv al sinuciderii, din ”săracu domnu Nicu” a devenit ”porc impotent”, ”curvar ordinar”, ”bișnițar” și altele pe care nu mi le aduc aminte, Consiliul de Cartier (organizație oarecum la limita legii, că doar nu avea ștampilă) a decis în unanimitate că doamna Pușa a știut ea ce-a știut când și-o trăgea în ilegalitate fiind, cu domnul Kovacs, mândria cartierului și l-a lăsat pe escrocul pe care-l crezuseră a fi un pămpălău. S-a conchis, tot în unanimitate că ”mutu fute pământu!”, doamna Pușa fiind exonerată în absență de orice suspiciune de curvăsărai sau alte fapte nedemne și imorale, interzicându-se tacit orce bârfă la adresa ei.

Poate că va urma...

vineri, 9 iunie 2017

Lansare Copiii Războiului - București

Vă invit la lansarea volumului Copiii Războiului, în data de 24 iunie, ora 11, la Muzeul Național al Literaturii Române, Strada Nicolae Crețulescu nr.8 - București. Aduceți prieteni, eu aduc palincă!

Vă aștept cu drag!

luni, 29 mai 2017

Două suflete curate

Fini (Fragment din Copiii Războiului)

”- Unii dintre prizonierii francezi fluturaseră bucăți de pânză rupte din cămășile lor, alții batiste albe. Pe noi ne bombardau aliații, mai târziu am aflat, deși nu sunt sigură, erau englezi. Însemnele păcii se dovediseră a fi fost o greșeală, cu toate că nimeni nu și-ar fi imaginat că în ciuda cârpelor albe și a intențiilor vădite de a ne preda, vom fi împușcați din avioanele ce-și goliseră burțile de bombe. Până atunci bombardaseră poate doar să scape de încărcătură, odată pornite pline de la baze nu se puteau întoarce cu bombele înapoi, dar la vederea batistelor albe și-au dat seama că sunt oameni în pădure. Atunci au pornit rafalele de mitralieră, o ploaie asurzitoare de metal încins. Părea că vor să omoare tot ce era viu în pădurea aceea, deși în afara prizonierilor francezi de care-ți spuneam, eram doar civili acolo, mai mult femei și copii. Pe mine m-au nimerit în laba piciorului, glonțul a intrat printre oasele degetelor și a ieșit prin talpă. Nu m-a durut atunci, pe moment, am simțit doar o căldură ca de foc în tot piciorul. M-am prăbușit la pământ. Nici măcar nu mai urlam, din gât nu-mi mai ieșea niciun sunet, vacarmul, vaietele și țipetele celorlalți se estompau, dispăreau undeva departe și-mi rămânea doar mirosul de carne arsă, de sânge și explozibil în nări, în creier, în toată ființa mea. Nu știu cât a mai durat bombardamentul și răpăitul mitralierelor, îmi pierdusem cunoștința, m-a trezit însă o durere pe care acum n‑o pot descrie în cuvinte. Piciorul îmi era aproape zdrobit, se vedeau doar oasele ieșind prin piele, schijele înfipte prin ciorapii de lână, pentru că bocancii mi-i pierdusem demult în goana printre copaci și bombe.”





Oma (Ana Hafner) - Fragment din Copiii Războiului

”- Mama s-a ridicat cumva de jos, așa plină de sânge cum era, ținându-se de rana din gât, și ne-a scos pe mine și pe Mira din casă, după ce s-a asigurat că partizanii plecaseră. Ne-am dus direct la Jandarmerie și mama a început să bată în ușă implorând să ne deschidă. Abia când am început și noi să țipăm iar jandarmii au auzit vocile de copii au avut curajul să deschidă ușa. Pe mama Mirei au dus-o la spital, a murit după trei zile. Angajatul care urcase cu noi în pod se ascunsese în horn, de aceea nu l-au găsit. A scăpat cu viață. Unul dintre partizani era tot angajat al croitorului, el îi adusese pe ceilalți doi, știa că în casă sunt bani și obiecte de valoare și au venit la sigur. Tata fusese plecat în noaptea aceea cu munca și când a venit a încărcat tot ce le mai rămăsese într-un camion de marfă și am trecut munții aici, în Austria. ”








Două dintre personajele cărții mele, cărora le mulțumesc pentru emoția pe care mi-au transmis-o odată cu povestea lor. Două femei minunate, cu suflet curat și nealterat de traumele copilăriei.

Dor de casă

        Cred că sufăr de home sick, dacă n-ar fi copiii mei aici, o săptămână mi-ar fi deja prea mult. Nu cred că aș putea trăi în USA și nici nu-mi doresc asta. Mă simt seacă de imaginație și toate gândurile, planurile și visurile mele se-ntorc printr-un flux nevăzut de energie dincolo de ocean, în bătrâna Europă așa cum o iubesc eu, și-n colțul de țară de unde-mi trag seva, unde scriu, mă bucur, râd sau plâng, cu râsul și plânsul meu adevărat, unde fiecare pietricică are o poveste. Mi-e dor de puțină dezordine, de o creangă ruptă de vânt și aruncată în mijlocul străzii, de-un tăpșan sălbatic, de-un pârâu lângă care să stau și să țes gânduri.
         Prea multă ordine aici, prea coafată natura, prea multe reguli pe care n-am curajul să le-ncalc. America te copleșește și plictisește în același timp. Oamenii îmi par mai mult dresați decât liberi, însă nu cred că sunt conștienți de asta. Majoritatea trăiesc greu plătind chirii uriașe, dar probabil gadgeturile din casă, mașinile, le creează iluzia unei vieți fericite. Se nasc, cresc, fac copii, devin obezi, suferă de boli de care nici n-am auzit, rămân văduvi sau divorțează, după care decid că trebuie să devină gay. Orașul ăsta e plin de gay, bărbați efeminați și femei masculinizate... Explicația e că se retrag la pensie aici, în statul fără taxe.
         Nu dau doi bani pe felul în care se îmbracă, în care arată și asta e valabil și la tineri. N-am văzut de când sunt atâția oameni îmbrăcați ca și cum abia s-ar fi ridicat din pat, n-am văzut nicăieri, niciodată, atâția oameni suferind de obezitate morbidă. Până și cei slabi arată bolnavi.
Sunt conștientă că orașele mari sunt diferite, am fost și la Washington, și la New York de care m-am îndrăgostit. 

         Totuși, cred că locul meu e colțul acela pe care-l numesc cu atâta duioșie ”acasă”, la margine de țară, de unde pot evada când vreau, dar la care mă întorc mereu, de oriunde m-aș duce.
Cred cu tărie că sunt legată cu niște fire nevăzute de tot ceea ce reprezintă Ardealul și, implicit, România. Și mai cred că unii oameni sunt făcuți anume, să plece mereu, dar să se întoarcă de fiecare dată... Printre ei sunt și eu.

Anul trecut pe vremea asta, în Austria

       Azi noapte, pe la 12 jumate, pe vecinul de peste drum l-a adus cineva cu mașina. Știu pentru că stăteam pe terasă, la aer curat (mint, fumam ca turcu) și mi-am ițit capul printre mușcatele soră-mii ca să văd în ce stare vine. Beat rangă. S-a împleticit până în casă și apoi l-am auzit borând vreun sfert de oră, apoi s-a făcut liniște.
      Azi dimineață la 8 au început să apară holteii satului (a se citi ”ratații”) la o ședință de dregere. Pe la prânz, vecinul s-a retras la un somnic de frumusețe, acum se adună cireada la loc. Omul e pensionat medical, are vreo 800 de euro pensie, casa și-a făcut-o cu credit de la bancă iar cumnatu-meu îi prevede un viitor incert. Mai mult de-atât, când ne-am dus să mâncăm, a profețit că în curând, viermii din cimitir vor fi beți. Umor austriac. Oricum, plouă în sfârșit, mie-mi pleznește capul, cireada scoate tot felul de mugete, semn că-s beți, spre beți praf. Asta ca să nu ziceți că Austria n-are bețivanii și ratații ei. Dar măcar, ăștia vin cu băutura de-acasă, că deh, pretenarul nu-și permite să le dea de băut de la el. Sau poate, nu-i ajunge lui. Așa ceva... Bine că vine mă-sa de vreo 80 de ani să-i lucreze în grădină.
      Gata, au plecat bețivanii, dar presimt că diseară se mai adună o tură, pe când se trezește vecinu` din somn, că din beție nu cred că se trezește vreodată. Dar nu asta voiam să spun... Tommy, motanul ciacâr, fiul Borefettei mele, cel care a venit în Austria dormind într-o pălărie, a fugărit azi dimineață mâțele bețivului, apoi s-a dus sfidător pe terasa lui. Adică, voia să dea de înțeles că el e proprietar și acolo. Mâțele s-au refugiat prin vecini și au așteptat să plece dihania, un răsfățat cu un ochi verde și unul albastru, alb ca zăpada și stăpân absolut pe toate prispele din jur. M-a mușcat din prima zi, de mână, exact ca mă-sa când voiam s-o mângâi. Adică, să nu credeți că de violenți sau ceva ci de drag, doar că nu se pot controla, bestiile. Se-ntorc cu cracii-n sus, te-apucă de mână, te mușcă și te zgârâie în același timp. Mi-am purtat zgârâieturile cu grație, recunoștință și mândrie totodată, pentru că nici nu mă așteptam să nu semene cu nebuna de mă-sa. Atâta că nu mai avem efuziuni sentimentale de niciun fel, eu îl ocolesc, el se freacă de mine, mă umple de păr și se urcă pe mobile să arunce câte-un fleac pe jos... Telefoane, de obicei.

sâmbătă, 27 mai 2017

Vântul

Știu că vântul de ieri
S-a ținut de cuvânt...
A livrat ce-am trimis
Înspre tine,
Pentru că azi
Îmi pare atât de calm
Și liniștit, încât
Cred că și-a îndeplinit misiunea.
A venit înapoi
Și m-a mângâiat.
Șușotind printre ramurile
Unui pin bătrân...
A susurat niște vorbe
De-a valma,
Ca și cum se-ngrămădiseră
De multă vreme
Să fie spuse...
Nicio stridență
Niciun reproș
Doar șoapte descătușate
Desferecate,
Șoaptele tale
Printre ramuri, prin păduri,
În iarbă, la limita orizontului,
Iar mai apoi,
Printre miliardele de stele
Ale aceluiași cer
Apăsător și trist uneori,
Nerăbdător,
Gata să se năpustească
Asupra noastră
Cu dojană
Pentru timp risipit,
Ce nu ne aparține.
Timp furat de la alții,
Ce-și așteaptă rândul resemnați
La spovedanie
La renaștere,
La orice le-ar putea deschide
Alte drumuri, pe care
Să nu se mai împiedice
De urmele pașilor noștri.