sâmbătă, 1 octombrie 2016

”Taci, iubita mea...”

Vântul îi purtase și-i împrăștiase vorbele în așa fel încât ajunseseră pe alte continente, trecând peste mări și oceane, planând peste luciul apei, lăsând în urma lorul pustiul tăcerii. Cuvintele lui ajunseseră astfel la alte destinatare năuce, ce nu-i cunoșteau nici vocea și nici vibrația ei, acel tremur din piept, frumos și cald ce-ți făcea timpanul să se-nfioare și inima să tresalte tulburată în adăpostul ei. Nimeni nu știa cui aparține vocea și cine vibrează în urma ei, al cui oftat se aude din toate părțile și nici a cui inimă se zbătuse cu disperare de câteva ori într-un piept necunoscut ce tresărise puternic, cu teamă de moarte.

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”

Șoapta se pierdu pe sine într-o mare de gânduri amestecate, de voci ce se grăbeau să țipe una peste alta. Fiecare cerea ceva, fiecare își clama cu forță întâietatea. Puteam, eventual, să le fiu arbitru, dar eram prea sătulă de ele, prea obosită, sfârșită chiar, ca după muncă silnică și nu-mi doream decât să tacă. Și atunci am țipat la ele cu toată forța, până când au amuțit până la ultima, cea mai încăpățânată... iar când în sfârșit a tăcut și ea, am prins din nou vorbele lui risipite de vântul cald de vară, le-am pus una lângă alta în ordinea în care au fost rostite. Nu mai erau vagaboande prin lume, erau acasă. Toate. Nu lipsea nici una, le pusesem cap la cap ca pe un puzzle complicat. Și mi-au rămas mie, mi le-am însușit și le-am ascuns cât de adânc am putut, în așa fel încât să nu le găsească nimeni, niciodată.

Apoi m-am așezat pe iarbă, am luat un fir de pai și mi l-am pus între buzele crăpate și arse. M-am lăsat pe spate și m-am uitat la cer, era albastru, presărat cu norișori albi, ca florile de bumbac. Am început să cânt un cântec ale cărui cuvinte erau într-o limbă necunoscută mie și, totuși, le înțelegeam. Știam ce cânt iar vocea mi se întorcea cu ecou din munții de piatră ce-i ghiceam dincolo de câmpul de margarete ce-și unduiau tulpinile făcând să foșnească pământul sub mine...

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”



vineri, 30 septembrie 2016

Cerșetoarele

-Și mai erau și cerșetoarele alea pe capul meu, toată ziua ”dă-mi o țigară, dă-mi un leu…” Era o nebunie în adevăratul sens al cuvântului, cu țigările. Aceleași cerșetoare își încercau zilnic
norocul. Dependența le făcea să nu simtă rușine sau umilința de a fi refuzate și alungate în fiecare zi, de câteva ori. Ele își încercau mereu norocul, poate-poate. Se întâmpla ca cerșetoarea știrbă de
dinții din față, ce se plimba cu aer princiar prin curte, dar care, în realitate era cea mai cerșetoare nerușinată dintre toate, să se întoarcă victorioasă de la pavilionul bărbaților, cu țigara în gură. Umbla
vorba prin curte că unele ofereau felații și sex pentru o țigară, mai ales o țigancă ce ajunsese într-o zi să adune frunze uscate și să le fumeze. Își vomitase și creierii, acolo sub copacul unde fumase
frunzele, dar până la urmă își găsiun fraier bătrân, îl prostise cu nurii ei iar acela-i aducea țigări, îi dădea bani de cafea și semințe.

Fragment din IRIS


miercuri, 28 septembrie 2016

Dimineața Marelui Plan

În dimineața în care am făcut Marele Plan eram binedispusă, așa cum sunt în fiecare dimineață, de când mă știu. Reușisem, după aproape 7 luni, să-mi blochez gândurile și speranțele înspre el. Nu
eram resemnată, eram doar decisă să-mi reiau viața de dinainte și apucasem să-mi dau seama că puteam foarte bine să trăiesc fără el, cu condiția să mă exorcizez singură. Acum devenise doar problema mea, ei păreau împăcați cu tot ce li se întâmplase și, ce era mai important, erau împreună. Aveau de cine să-și sprijine infirmitățile, erau ca orbul și ologul. Profund defecți, dar cu instinctul de
conservare treaz iar asta îi făcea să treacă prin toate ca gâștele prin apă și aveam convingerea că peste o vreme vor reuși să-și blocheze și gândurile, ranchiunele, ura,  dezamăgirile, tristețile și eîmplinirile printr-un simplu efort de voință, în timp ce eu nu aveam cu ce să-mi înlocuiesc eșecul, pierderea, absența afecțiunii, dorințele și dorul. Dar, cel puțin, eu nu mințisem.

Fragment din romanul IRIS

marți, 27 septembrie 2016

Prizoniera

Reluase încercările timide de apropiere și mă trezeam dimineața cu poezii de jale și dor, știam că-i e dor, încă-l mai simțeam aproape, cu toată ființa mea. Voiam doar să nu se mai chinuie, să nu ne mai chinuim niciunul dintre noi doi. Fiecare vers al poeziilor lovea în adâncul inimii, răscolea bruma de liniște și seninătate ce mi-o căpătasem și mă azvârlea în hăurile dorului nesfârșit. Aștepta din nou un semn din partea mea: ”Lasă-mi un semn!” Refuzam să-l las, refuzam să-i dau de înțeles că-mi pasă sau că văd în ce stare e. Știam că dacă aș fi avut vreo inițiativă, el s-ar fi simțit din nou absolvit de orice vină și ne-am fi întors în același loc de unde plecasem atunci vara, în iulie, înainte de Casa fără Gânduri… Știam că lașitatea lui va prima din nou, iar în privința asta, avusese dreptate Fata Lumânăresei, ea îi cunoștea latura asta cel mai bine…


Narcisistul voia să știe că încă-l mai iubesc, doar așa, pentru ego-ul lui. Mă voia prizoniera lui, rezerva în caz că se satură de crizele gazelei sau dacă se termină butoiul cu miere de acasă…Voia să știe că-l aștept, că-i sunt la îndemână, că n-avea de făcut nimic altceva decât să mă țină ancorată în plasa lui de minciuni. Nu-i păsa de mine și nici de ea, de ceea ce simt și prin ce sentimente contradictorii și confuze treceam. Îi păsa doar de el, de binele lui iar eu nu mai puteam permite așa ceva. Nici nu mai puteam tolera ca el să dispună de restul zilelor mele, după cum avea el chef, după toanele și în funcție de furtunile lor de-acasă. Îmi conduseseră prea mult timp viața, fusesem o marionetă în mâinile lor. El o folosea pe ea ca să-mi transmită că sunt fericiți, în timp ce-mi transmitea mie că mă iubește. Ce om normal la cap face așa ceva?

Fragment din romanul IRIS

duminică, 18 septembrie 2016

Fata Lumânăresei

Acum, sincer vorbind, se însurase cu Fata Lumânăresei pentru că era poate, singura disponibilă să-l accepte mort de beat cu 6 luni înainte de nuntă, exact perioada în care el crezuse că-i face
curte. De fapt, fusese invers, Fata Lumânăresei îi bătuse țărușii următorilor 30 de ani, dar o făcusemn în așa fel  încât să-i lase impresia că fusese ideea lui.

Lumânăreasa e tipul de proastă care rămâne fără un deget din cauza tipului de prost cu care s-a măritat, mai exact, acel prost care-și cheamă nevasta în ajutor la tăiat lemne, o pune să țină de-un
buștean, după care îi taie un deget din greșeală. Când mi-a povestit nu m-am putut abține să nu râd și chiar l-am rugat să mă ierte pentru că nu mă pot abține. De fapt, râdeam amândoi cu lacrimi.
Vedeam scena cu ochii minții, vedeam doi retardați încercând să taie un lemn, reușind să secționeze un deget care a rămas undeva prin iarbă, fără ca Tatăl Fiicei Lumânăresei, în ignoranța lui, să
încerce să-l caute și să-l ducă la spital să încerce să i-l coasă la loc. De-atunci, Ghiocel o poreclise pe soacră-sa High Four.

Bunicul Fetei Lumânăresei, nu știu dacă din partea Lumânăresei sau a Tăietorului de Degete, înclin să cred că nici nu e important, fusese lăsat acasă pe post de dădacă și băuse dintr-o sticlă cu formol, crezând că e țuică. ”I s-a făcut rău și mi-a lăsat copilul mic singur în casă și s-a dus la spital, speriat că moare”.

Cealaltă Fată a Lumânăresei, sora ei, care chemase popa să-i sfințească apartamentul, să alunge spiritele rele sau pe Satana în persoană, pentru că observase că-ilipsește din mâncare și n-o
dusese capul la altceva decât că Dracul se instalase în apartamentul ei de bloc și-i mânca mâncarea din casă. Adusese popa de două ori, acela tămâiase și făcuse el ce se pricepuse, mambo-jumbo de-ale lui, dar mâncarea continua să dispară. Sora Lumânăresei avea copil mic, de cam un an sau doi. S-a convins că nu Satana îi mânca ei pâinea din dulap ci un ditamai șobolanul și, n-ar fi dus-o capul să
constate singură asta ci doar după ce și-a găsit fetița mușcată de mânuță. Nici nu mă mai mir că bărbatul ei s-a dus într-o zi după țigări și nu s-a mai întors nici până în ziua de azi.

Chiar și Fata Lumânăresei îl înjunghiase pe Ghiocel, care avea o fobie groaznică la insecte. Găsise el un gândac de bucătărie și-l făcuse cumva să se urce pe o bucată de ziar cu care intenționa
să-l ducă și să-l arunce în wc. Fata Lumânăresei luase un cuțit și mergea în spatele lui, în caz că scapă gândacul, să-i facă un harakiri, să-l decapiteze sau măcar să-l schilodească. Cum gândacul era viu
și se mișca pe ziar, Ghiocel al meu se oprise brusc, moment în care, ”deșteapta” pământului îi înfipse cuțitul în spate. Nu tare, nu avusese nevoie de copci sau operații, dar destul cât să-l rănească
superficial. Acum ce să mai zic eu? Că având el fobia aceea, mi se pare normal să aibă reacții ciudate și prostești, dar ea, ea de câtă minte avusese nevoie ca să-și dea seama că nu poți înjunghia un
gândac de bucătărie???

Fragment IRIS

marți, 13 septembrie 2016

”Cine sunt eu?”

Mulțumită facebook, am găsit textul ăsta din 13 septembrie 2014. Era păcat să-l fi pierdut, zic eu...
------------------------------------


Avusese o strângere de inimă în dimineața aceea ploioasă și întunecată, de parcă se-nchisese soarele în casă, încăpățânat și morocănos, binevoind să strecoare printre crăpăturile porții cerești câte-o rază, așa, ca dintr-un simț al datoriei față de galaxie.

Gândul trecuse fugar, nici măcar prin mintea mincinoasă și fricoasă nu apucase să se cearnă, fusese mai mult vocea instinctului. Sau poate că totuși dăduse înainte o raită printre neuronii tremurând de spaime, aceia care te trimit întotdeauna în locurile greșite, cei ce-ți dictează acțiunile prin prisma dorinței lor de a se conserva la întuneric, la adăpost de orice schimbare, de orice i-ar putea smulge din siguranța lipicioasă și încăpățânată a rutinei lor. Aceia care te trimit în casă când alergi, șoptindu-ți panicați ”gata, ești obosită moartă, du-ne înapoi în bârlogul tău unde ne place pentru că nu se întâmplă mai nimic în afară de stupidele tale accidente domestice, când te arzi cu tava cuptorului sau îți zdrobești degetele de lada canapelei. Du-ne acasă, proasto, te dor picioarele, inima-ți bate, îți țiuie urechile, gâfâi și abia te târâi! Fumează o țigară, e sănătate curată pe lângă ce ne faci acum! La ce-ți trebuie, la ce ne trebuie nouă asta?”


Strângerea de inimă, gândul sau instinctul îi spuseseră în dimineața aceea, într-o fracțiune de secundă, tot ceea ce i se repetase, tot ce citise, toate clișeele nenorocite ce se prinseseră fără voie de ea, făcuseră rădăcini și crengi. Totul începe doar ca să se termine, așa ca viața omului dar până să se termine, tot ce e frumos se urâțește, se-nvechește, orice vrajă se rupe, orice strălucire pălește. ”Du tu gunoiul”. 


Apoi, se trezise cu vocea lui pe care-o auzea chiar și când nu spunea nimic, nu i se mișcau buzele ci doar ecoul gândurilor rostite și nerostite foșnea printre ramurile înfrunzite ale crengilor ce-i cuprinseseră ei mintea:


”Cine sunt eu și ce-am făcut ca să merit atâta iubire?”


”Ai făcut tu ceva...”, răspunse ea zâmbind înduioșată.


Gândul, instinctul sau ce-o fi fost, se sparse ca un balon de săpun ce plutise preț de-o clipă înșelând cu tot curcubeul său de culori. Din micul mincinos rămăsese doar o lacrimă stingheră pe cearșaf, o pată lucioasă ce murea sub raza aceea zgârcită a soarelui morocânos ce binevoise să poposească nițel pe patul ei, ca o răsplată divină pentru fiorul ce-o trecuse sorbind cuvintele lui înainte de a pleca: ”Iubirea nu strică, ea repară, vindecă și înnobilează